Iubirea imi tine sufletul in viata, atunci cand ar trebui sa fie mort...
Odata insemnam Universul in care traiai. M-ai aruncat pe acest mal pustiu ... si te-ai indepartat plutind libera in zbor, deasupra valurilor involburate, catre alt Univers. M-ai abandonat aici, fara a te uita in urma nici o secunda. Odata eram zambetul ce ti se aseza pe buze, vocea pe care ardeai de dor si nerabdare s-o auzi, chipul pe care nu te saturai sa-l privesti. Astazi insa ... sunt doar acel fir de praf, ce te impiedica sa stralucesti; acea umbra ce-ti intuneca fata. Ai lasat totul, de parca nu ar fi existat niciodata. Viata mea fara tine, e ca o flacara in intuneric, ce se stinge incet, incet... Dimineata e acelasi cosmar, ce ma readuce in trista realitate ... ce-mi readuce durerea, in sufletul inca furat de vise. Am literele numelui tau, adanc gravate in inima; imaginea ta imi alearga prin ganduri ... cum te-as putea face sa dispari? Cum as putea sterge atatea amintiri, fara a ramane urme?
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere