marți, 20 decembrie 2011

Din miile de rânduri către tine.

Cum voi cuprinde complexitatea iubirii în trăirile mele febrile? Întregul între bariele fireşti, ostatic fiind al propiilor neîmpliniri? Am pagini întregi închinate ţie, frânturi de amintiri acordate unui singur fior: de irealitate. Iar când teama îmi smulge singurul adevăr prelungind ecourile speranţelor, lăsând la iveală nesigura-mi mască într-un abis nemilos şi zadarnic, cum voi putea privi amurgul din mine?
De aş găsi cuvinte, ţi-aş descrie sfios imposibilitatea de a nu trăi în cea mai dulce iluzie a eternităţii: iubirea. Şi nici în mine n-am trăit demult; m-am destrămat în infinitul tău. În suava înviorare a agoniei, căutând întinderile unui sfârşit, şi absolutul într-un zâmbet născut din absenţa ta. Şi de îţi fur un gând într-o singură zi, mă simt bogat !
Cuprins de-o viaţă fără înţeles, departe de firesc, în setea mea de fericire... mi-am lăsat sufletul fără pază. Ce mreje m-au legat de lumină astfel? Am căutat liniştea-n tăcerea surdă a viselor, pe crestele lumii, dar am găsit-o în surâsul tău. Atunci am cunoscut iubirea - divinitatea subită ce-am înlănţuit-o între ziduri aspre.