Din miile de rânduri către tine.

Cum voi cuprinde complexitatea iubirii în trăirile mele febrile? Întregul între bariele fireşti, ostatic fiind al propiilor neîmpliniri? Am pagini întregi închinate ţie, frânturi de amintiri acordate unui singur fior: de irealitate. Iar când teama îmi smulge singurul adevăr prelungind ecourile speranţelor, lăsând la iveală nesigura-mi mască într-un abis nemilos şi zadarnic, cum voi putea privi amurgul din mine?

De aş găsi cuvinte, ţi-aş descrie sfios imposibilitatea de a nu trăi în cea mai dulce iluzie a eternităţii: iubirea. Şi nici în mine n-am trăit demult; m-am destrămat în infinitul tău. În suava înviorare a agoniei, căutând întinderile unui sfârşit, şi absolutul într-un zâmbet născut din absenţa ta. Şi de îţi fur un gând într-o singură zi, mă simt bogat !

Cuprins de-o viaţă fără înţeles, departe de firesc, în setea mea de fericire... mi-am lăsat sufletul fără pază. Ce mreje m-au legat de lumină astfel? Am căutat liniştea-n tăcerea surdă a viselor, pe crestele lumii, dar am găsit-o în surâsul tău. Atunci am cunoscut iubirea - divinitatea subită ce-am înlănţuit-o între ziduri aspre.

Eu n-am drept să nu...

N-am dreptul să nu ştiu de tine,

Lucid când păşesc şi-ajung iar la mine.

Când mint prin uitare beţia-mi totală,

Sublime iluzii ce ies la iveală.

N-am dreptul să nu-aştern în cuvinte,

Eternul de după şi cel dinainte.

Aşa cum e el - când zâmbetu-mi minte...

Aşa cum e el - doar acum,

şi-nainte.

N-am dreptul să nu strâng iubire-mi,

pe toată.

În rime uzate, în foi laolaltă,

În galbenul toamnei - cu suflet murdar,

de-atâta speranţă...

Renunţ la amar.

Lumina e dulce,

N-am dreptul să nu,

Să nu te privesc aşa cum eşti tu.

Aşa cum suntem - doar acum,

fiecare...

Departe de vise, aproape de Soare.

Cu sufletul în palmă

E primul impact, întotdeauna e primul. Mi-am văzut iadul, în cel mai dulce rai.

Şi apoi?

Iubirea, în măsura timpului pierdut.

Iubire...

Şi luptă.

O iubire împlinită?

Împlinit, ori neîmplinit, poate fi doar egoul. Iubirea e doar ea şi atât.

Fericire?

I-am legat picioarele de stele, de Soare. O leagăn pe ritmul meu acum - unul haotic -, desăvârşind-o.

Desăvârşire ori singurătate?

Singur? Am iubirea... printre atâţia nori, printre atâta ploaie şi frunze uscate, printre atâta cer. Şi-o rază de Soare. Zâmbesc. Le duc pe suflet, dar şi port in el.

Am răsărit dintr-un apus.

Nu avem puterea de a fi conştienţi de suflul suav al fiecărei clipe pulsat în inima timpului, din liniştea unei aşteptări parcă eterne. Am încătuşat iubirea-n egoism, clădindu-i noi temelii. Şi vorbim de lumină - o lumină pe care n-am perceput-o niciodată - singura iluzie de care nu ne putem sătura.
Într-o lume moartă, amuţit de glasul ei ce strigă numai durere, am zâmbit vieţii şi ea mi-a zâmbit. Căci aici, fericirea e mută, iar noi vorbim o limbă necunoscută ei. Într-o zi străină şi rece, cu sufletul plouat de nori prea grei, am zărit Soarele pentru întâia oară. Şi-am tresărit la fel ca în ziua-n care am întâlnit surâsul tău. Şi m-am desprins de fiecare nor pentru a-ţi urmări zborul... Şi m-am desprins de mine. Şi te-am iubit cu fiecare strop de ploaie mai mult, în zorii fiecărei zile... în fiecare apus ce s-a aşternut peste cărarea vieţii mele, cu fiecare rasărit. Mai mult. Şi-am învăţat să te iubesc.
Nu, nu am încă puterea de a fi conştient de stropul strălucirii ce se ascunde în fiecare umbră, şi nu ştiu să-l caut. Dar voi alerga pe urmele-ţi presărate cu lumină, şi-ţi voi culege paşii. Căci mi-am aşternut sufletul doar pentru tine.

Clipe de azi

Nu stiu nici unde sunt si nici cat mi-a ramas de mers, dar sunt asa cum mi-am dorit sa fiu dintotdeauna: intre mine si sentimente, undeva la mijloc.
Si cuprind in privirea-mi fugara caldura fiecarei zilei, pentru a o tine strans apoi, sub lumina rece a noptiilor de toamna.
Si culeg pete de Soare ce miros a tine, si linistea din zborul pasarilor pentru a umple clipele.
Te-am intalnit in zambetul zilei de azi; la fel de calda ca intotdeauna, la fel de plina de diversele culori cu care ma imbeti.
Nu stiu daca ceva s-a schimbat. De nenumarate luni acelasi ritual. Soarele ce se reflecta atat de puternic in ferestrele sufletului meu, ochii mijiti de zi cu care intampin dimineata strecurandu-ma pe balcon, fotografiile aruncate pe birou si aceeasi privire transparenta cu care te zaresc.
Sunt beat de tine. Respir lumina.
Pasii mei tin ritmul, fosnetul frunzelor imi pare cea mai frumoasa muzica, vantul se intrece in triluri... Imi observi cautarea insistenta si te intrebi de ce iubesc ziua ?! Atata zarva, atata agitatie. Dar ziua e tacuta pentru mine; sub pielea mea timpul isi construieste o casa, in mintea mea timpul nu mai exista demult.

Azi am tinut buzele intredeschise numai cat sa-ti spun „Te iubesc”.

Obsesie

La inceput am fost doar eu. Si imi cresteam iubirea acasa ca pe un caine credincios. Caldura ei - cel mai puternic euforzinat. Iar zilele-mi cresteau in loc de aripi.
De data aceasta, alerg pe scena vietii in picioarele goale, dezvoltand o obsesie nebanuita pentru un spatiu-n care nu am pasit niciodata. Sunt mai usor in fiecare clipa. Innebunesc - si asta pare o idee excelenta. Din cand in cand imi ascut gandurile. Din cand in cand imi plang lacrimile si astept speranta ca mai urmeaza ceva. M-am apucat de mana neputincios, si-am rupt o parte din mine, aruncand-o de partea cealalta a mortii. Nu mi-a spus nimeni ce se va intampla. Am vazut doar o nepasare asezandu-se ca praful peste lume.
Dar nu plange. Am filtrat lumina de intuneric, si m-am mutat de curand pe o insula ce poarta numele tau. Promit sa alerg pana voi intrece tristetea, nu plange. De cand praful si linistea m-au invaluit, sunt plin de betia unei lumini in care scuip halucinatii simple. Usi deschise, aerul inexistent dintre noi... nimic care sa ne desparta aici. Asa se termina dragostea: se ingroapa intr-o dragoste mai mare.
Ma aflu ca si spectator la reprezentatia propiei piese. Am ras, m-am isterizat, am lacrimat si am tipat... apoi vocea mi s-a pierdut in luminile rampei.
De ceva timp adopt tot ce-mi iese in cale: distante, singuratati ce-mi umplu paharele... pana si zborul pasarilor ce taie orizontul. Am adoptat si-o limba straina de toti; e adapostul in care-mi ascund sufletul.
Iubesc prin tine - prin golurile si plinurile tale, fiindca ele imi amintesc de viata. Cu amintiri culese din caldura inimii aburind peste clipele ce tremura intre noi.

Si ma resemnez, spunandu-mi ca te iubesc prea mult pentru a te avea.

O alta viata

Sufletele noastre, doua camere cu pereti albi infometati de culoare, si tavan mirosind a parafină. Fara lumina, nici acuoarele. Doar un iz dulceag de mar uscat, uitat pe pervazul ferestrelor din dreapta. Acolo s-au privit intâia oara. Si-au fixat umbrele, un amestec eclectic: inocenta candidă si iubire plenară.
Si aici si intre noi, e-atat de vara. E vara si atat. Ca-n doru-mi fierbinte care ingheata visul.
De ti-as uita numele, m-as strecura singur pe marginea drumului pana l-as auzi in strigatul sufletului meu. Apoi m-as aseza langa el, sa privim cu genele imbratisate spre ecranul micului univers, ce-l voi umple de tine.
Ne-am consumat asemenea gazului dintr-o bricheta, dar nu uita nimic din viata asta. Ascute fiecare zambet, fa semne in adancul asteptarilor coapte. Merita sa pasim spre locul unde merg amintirile, multumiti de lantul ce ne leaga de ele.
Intotdeauna ramane acelasi lucru; o sete infernala. Peste o vreme probabil voi rade cu fata-n coltul camerei hipnotizat de timp, spunandu-mi rugaciunea in speranta ca apari. Lipsit de greutate si de lume. Lucrurile dispar incet, cate putin, sa faca loc. Amorteala cucereste o parte din noi, dar ceva lipseste... ca-ntr-o culoare in starea alb-negru.
M-am gandit cum sa te oglindesc in mine, zacand alaturi de un tren ce cară lumina si-o usa catre un univers paralel. Vom fi o poveste in care copacii isi innoadă ramurile deasupra orizontului. Stiu doar mainile tale in jurul gatului meu, tinandu-ma strans ca sa nu ma pierzi, pe muzica miilor de culori in care sunt prinsi muribunzii. Suntem dezastrul ideal, suntem defecti pentru o viata topita sub sunetele ploii. Corecta atat timp cat nu ne agatam de ea.
O tresarire promitatoare.
O noua lumina spre care pasesc, cu originea la mii de ani departare.
Iluzia perfecta.
Poate ne vom reintalni candva.

Control

Visele nu ma mai incapeau, asa ca mi-am crestat pieptul sa le hranesc direct din mine. Dospesc zilele in cuvinte, inconjurat de suflete abatute ce-si ascund feţele-n palme. Le pot surprinde uneori privirile secatuite de speranta, atintite asupra mea... intrebandu-se de ce pot zambi. Prin fereastra deschisa le pot auzi tipetele. Dar ele nu stiu... continua a isi feri ochii de ai mei, incercand sa mascheze oasele dezvelite si macinate de furtuni.
Alerg de parca as vrea sa prind din urma clipa ce vine, cu aceeasi sete mereu. De parca as vrea sa strang toata lumina gramada in pumn, asa iubesc. Am umplut gura mortii de viata. Are flori albe si proaspete langa, eu am naluci de dragoste si raze ce-mi bat in geam. Raze fara brate - ce nu te vor putea imbratisa vreodata, raze fara picioare - ce nu-ti vor calca urmele. Dar am omorat tot ce misca in mine, incat sa iubesc tot mai mult. Incat fortele de expansiune ale viselor sa se inverseze si sa te aduc in bratele mele. Voi strange toate stelele in jurul tau doar pentru a-ti lumina chipul.
Nu sunt constant, nu sunt nici om. Am fost gasit intr-un sanţ, culegand orele-n palma. Numaram clipele pana cand o raza avea sa traverseze peretii inalti ai Cerului. Singuratatea mea e o comedie muta, iar eu nu pot vorbi; mi-am pariat dragostea pe tacere. Inima-mi bate cu acelasi ritm, are varful infipt in tine. S-a oprit candva la doua fara doua minute. Abia dupa multi ani, cand radacinile mi s-au intalnit sub pamant, m-am trezit desfrunzit. Praful era gros... si linistea coplesitoare. Eram singurul spectator ramas sa aplaude, cu bratele intepenite ca-ntr-o imbratisare. M-am ghemuit incercand sa-mi strang sufletul la piept, si mi-am dat seama ca nu mai aveam unul.
Am platit sa traiesc o viata de piatra aruncata intr-o eclipsa de lume. Nici macar aceasta nu-mi poate transforma in realitate obsesiile. Abia cand am muscat din sfarsitul dorintelor, am zambit pentru prima oara cu pofta.

Sunt... eşti.

Sunt pentru tine. Intotdeauna. Imi spun ca nu-mi pasa ce va fi.
Topesc fiecare zi, inspirand aroma clipelor si a momentelor in care ma pregatesc sa trag noaptea peste mine. Dar ce-mi pasa? Inspir si mai adanc secundele ce se vor scufunda din nou in intuneric.
De ce mai plangi cand sunt aici cu tine? De ce mai plang... ?
Pareri de rau, atingerea privirilor, lacrimile-ti... asemenea unui fluture ce-mi loveste cu aripile pielea intacta. Am inima imprastiata cu otrava. Aerul s-a lipit de mine, prinzandu-ma in miezul lui. Asa ai stat si tu o vreme... asa te-am lasat pe malul visurilor noastre, ramas pustiu. Asteptai sa spun ceva care sa sape in stanci pana ajunge la tine, dar am tacut. Si tip acum, inodand sunetele, legandu-le intr-un lant. Tai in roci, scuip cuvinte, incercand eliberarea. Am macinat ore intregi cu privirea in urma. Poate ca asta e usa prin care trecem unul spre altul. Un spital fara medici... doar sufletele noastre amputate.
Iata-ma ! Voi musca din adancul meu pana voi termina de trait. Am reinceput lupta cu imposibilul ce-mi asterne la picioare carari aparent netezi, pornind de pe cea mai jos treapta a necunoscutului. Demult, sfasiasem din jurnal pagina noastra... insa, ai refacut-o cat timp am fost plecat. Pastrezi cuvintele frumoase pentru final, asa esti tu; in timp ce eu le imprastii in haosul infernal ce ma defineste. Asa suntem noi. Ai pastrat in tine linistea dupa care am alergat mereu. Ceata placuta care se intinde peste ganduri si minte, linistea de inainte de toate, si cea care urmeaza. Visul.
Lumea priveste cum ma transform din om in acelasi om, si nu intelege. Sunt liber de frica, liber de dorinte, liber de mine. Sunt bogat. Si tu esti la fel, ai toate partile noastre. Dincolo de tot, timpul tremura. Iar noi ne scuturam impreuna de clipele ce-au ruginit, de zilele vestejite ale toamnei... prin miscari sub forma de dans. Durerea cade in propia-i teama, se absoarbe pe sine. Luminile innebunesc, se sperie de umbrele noastre. Nu avem nevoie de ele ! Simple reprezentari in jocul vietii.
Asemenea mie, asa esti si tu. Separata de ganduri, in golul amintirilor... unde nu se mai gaseste nimic. Nici macar o frunza uscata sau o lacrima moarta. Ne amestecam in aceeasi calatorie, spre interior... in caldura mainilor care se strang. Ne fumam obsesiv visele, pentru a ne putea purta pasii cand propiile obsesii ne vor dobora. Aceleasi... intotdeauna mai albe, intotdeauna mai negre. Tot mai nerabdatori, departe de orice perfectiune, precum pietrele: toate acordate intr-o stare de singuratate. O lume nebuna si-a facut cuibul in noi, lipsa e singurul semn de generiozitate pe care-l avem. Atat ne-a fost permis.
Fericirea noastra e un perete gol, pictat cu flori albe, pe care scriem ce vrem. Apoi zambim tâmp, la fel ca lumina ce zace pe zidul fericirii. Caci unicul diamant pe care ti l-am oferit vreodata, a fost stralucirea mea sumbra.

Ultima tigara

Ma plimb agale, strabatand zilele-n care mor, doar pentru a o lua de la-nceput. Sub povara pasilor ce-i port pe aceste cai ametitoare, pot auzi ecoul regretelor strivindu-se. Am ras cand Universul s-a destramat, apoi am inmuiat glasul rasetelor in lacrimi. Am alergat in jurul inimii si mi-a fost teama in fiecare zi. Am auzit strigatele infundate ale exploziilor din adancuri, si mi-a fost teama in fiecare clipa. Numai asa m-am putut infrange. M-am invartit imprejurul gloantelor care nu m-au ucis, doar pentru a le infrunta.
E vremea sa ma bucur de pierderea definitiva a luciditatii. Sa jefuiesc barci cu vise pentru a intelege ca frica desparte visatorul de capriciile lui. Cand te gadili cu atingerea necunoscutului, observi cum teama se transforma in spectacol. Aud voci soptind prin ungherele sufletului, iar frica a devenit emotia unei asteptari.
Mi-am indulcit monotonia, durerea am raspandit-o prin cuvinte ornate cu grija, si astfel viata a prins un aspect cat de cat placut. Dar... lipsesc eu. M-am ars, in timp ce cateva clipe teseau amintiri. M-am ars, datorita frigului ce crestea in mine asemenea unui vid. M-am ars, ca serile sa nu-mi para triste. Am aprins o ultima tigara, aruncand fumul cu putere in pereti. Mi-am ars sufletul, am fumat din mine. Mi-am stins lacrimile in ea.
As deschide usile iarasi larg, lasand vantul sa-mi imprastie visele, insa nu pot... Nu te mai pot privi, nu iti mai pot vorbi decat o limba moarta; ma apropii de cuvinte si tac. Nu te-as putea lasa sa ma mai vezi asa cum sunt defapt: tensiunea momentului, o muzică infernala ce-ti clatina mintea. Nu pot pasi infara cuibului, lumina s-ar risipi. Am absorbit-o doar din cateva secunde ce ascund o tacere uriasa. Nu pot iesi de aici... ar reinvia conturul negru imprejurul ochilor mei. Mi-as manji sufletul cu lacrimi murdare.
E timpul sa innebunesc pentru a incepe o noua viata-n care voi uita tot ce-am dobandit. Cand va fi timpul, ma voi trezi. Te voi atinge si te voi recunoaste.
Cand va fi.

Stropi de speranta

Mai stii cand Soarele a rasarit pentru prima data in sufletul tau? Ori, prima dimineata ce ti-a mangaiat pleoapele, scaldandu-ti ochii in lumina ei? Stiai ca razele prind cel mai frumos contur, in apusurile si rasariturile zilelor? Nu e povestea mea, e doar un vis suav ce ti-l strecor subtil printre gene. Drumul cel labirintic, va lua pensula intr-unul din apusuri, si-ti va colora zambetul iarasi ca in primul rasarit ! Pana si Paradisul trebuie renovat uneori. Curand, lacrimile isi vor trage iarasi sufletul la intrare, in timp ce sufletu-ti va mirosi a flori si zambete furate. Intunericul ne ascunde o vreme de lume, pana ce inventam locul unde ne putem lasa umbra, si noptile de pe pielea noastra se prefac in lumina.
Singurul prezent pe care il stiu, e faptul ca sunt aici. E sfarsit de vara si, uneori... de cele mai multe ori... candva, scriu pentru tine.
E povestea ta.

Conductor de singuratate

Te-ai trezit dintr-o data la sute de metri in pamant, sub carnea amintirilor tale relicve. Ti-a ramas doar o gura de aer care te sufoca... si, ce e de facut? Aprinde-ti candela gandurilor si gaseste drumul inapoi catre toate lucrurile nefacute. Te vei recunoaste in tacerea lor.
Cantitatile egale nu au ramas niciodata aruncate pe marginea trotuarelor... asa ca, are rost sa te intrebi de unde provin lipsurile ?! Toti avem mari interioare ce nu pot fi traversate fara a ineca intai nesigurantele. Esti suspendat in emotii, viu ca o rana, un selenar stand la fereastra propriului spital. Oferi stele ieftine noptilor innourate, privesti peste orasul tolanit in caldura... si, ai o clipa de luciditate. O revelatia taioasa: ai ramas cu nimic.
Dar, e nimicul tau. Aminteste-ti ca licarirea se naste in pietre, iar umbra nu are nevoie de Soare sa respire... si, impleteste-l cu fire de matase, smulse din stralucirea fiecarei zile. Ai orbit din nou, imbracand camasa aceea de culoarea intunericului... si, nu mai poti vedea lumina dinauntrul tau. Insa, o ai, zace in fiecare ! Suntem infirmi, nu vedem intregul. Cautam salvarea fara sa traim. Asa ca, reinvie-ti sufletul chiar daca umbrele sunt prea lungi la distanta. De azi, surprinde-ti zambetul cu o secunda inainte de somnul prin care pici in uitare.

Culoarea noptii

E tarziu, stiu... Si poate doar o ploaie subreda iti mai strabate orizontul, imprastiind fituici cu amintiri si vise. Dar, uita-te spre stele ! Poti zari teatrul umbrelor noastre? Cuvintele nu sunt de ajuns, asa ca n-ai de ales. Doar bratele mele te vor putea intelege!
Tavanul Cerului pare nemarginit in noaptea asta... pamantul e la fel de cald, iar eu am ramas acelasi pictor increzut al propiilor vise. Poate daca as fi recunoscut la timp... dar, de unde sa stiu cand era timpul? M-am agatat atat de strans de ele, incat nu le mai pot da drumul. Si, daca nu am o directie, nu inseamna ca nu am un suflet ! Si, daca un surub ruginit s-a desprins din mine, nu inseamna ca am cedat cu totul. In trupul meu se asculta o mie de intrebari si nici un raspuns. Dar, zilele se invart acum in jurul noptii. Astfel, nu se mai intuneca niciodata.
Hai, ia-ma de mana ! Poate vom cuceri vestul !

Paradis propiu

Mi s-au incurcat stelele-n par din nou, pentru ca am zambit alaturi de tine !
Asa ca, i-au o foaie si un pix... Instrumentele sinuciderii mele. Morfina. O alta doza zilnica de tine. Mi-am spus ca daca tot iti pastrez amintirea, macar sa te iubesc scriind. Pana si melodiile preferate sunt stricate uneori de parerile unor ipocriti ce nu stiu a le asculta... deci, ce-mi pasa? De te-ai putea citi vreodata, ai sti sigur ca-i mana mea. Daunezi grav inspiratiei !
Astazi, Soarele a apus descriindu-mi linia plutitoare a vietii. M-am imbatat cu raze iar... poate pentru a suta oara. Si, deodata nu am mai simtit nimic. Nu s-a oprit timpul in loc, nu am lesinat, nu era un vis... nici macar nu murisem. Eram doar eu, singur, inconjurat de cuvintele nebunesti ce-mi alergau prin suflet. Ultimele intrebari, penultima privire... Cerul se juca cu acoarele, mazgalindu-si apusul in nuante de violet si portocaliu. Nu am vrut sa patez si eu peisajul cu strigate, asa cum fac toti... deci, mi-am luat dreptul de a tipa. M-am gandit ca ar fi mai frumos sa-i adaug culori, impreuna cu tine. Si, iata-ma aici... un punct pe o foaie alba, un strop de iubire si insipiratie, ratacit sub miile de stele. O alta simpla zi.
Inca sunt un las, inca scriu bilete si plec, atunci cand nu te pot privi. Si, asta doar pentru a ma bucura de zambetul tau !

Azi

Zarea e infinita... asa ca, ti-ai strans cercul de fluturi si frunzele ce bat din verde, intr-un galben pal, in jurul tau. Era prea mult gri astazi pe cer, si ai fi vrut sa poti imprastia putini stropi din albastrul acela invechit, insa ti-ar fi amintit de jurnalul pe al carui pagini putrezite, inca mai danseaza vechii demoni. I-ai tinut prizonieri sub noul acoperis... si totusi, inca le mai auzi vocile in noptile fara Luna. Vor vrea sa-ti cante aceeasi serenada din anii trecuti... dar, pe atunci iti stricasei acoperisul, intr-una din zilele in care te luptai cu lacrimile. Asa ca, uita de Cerul mult prea gri, pentru ca acum nu mai ploua.
Si totusi, ce culoare are sufletul tau azi?
Poate ca e plin de un indigo murdar, dupa ce ti-ai dat seama ca mazgalesti iar pagini, pentru a simti ca existi.

Atârnând de cuvinte

Ti-ai inscriptionat in suflet acele cuvinte si ai mers inainte. E un motto scris cu un sange ce nu a curs niciodata, dar e singura lumina pe care o mai detii. Doar asa poti sta ghemuit in coltul tau de lume... un colt, departe de locul unde candva, alergai pe strazi crezand ca lumea iti apartine.
Inca mai derulezi amintiri naive si invarti intre degete rasul acela plesuv? Stiu ! Doar cand ei nu-ti pot zari ochii !
Erai doar o alta pasare ratacita intr-un decor mult prea diform. Acum, poti pluti deasupra vechiului oras monoton, tinand in palma doar un singur zambet. Si ce? E al tau, e numai al tau!
Si chiar de ti-ai propus sa faci vizite din cand in cand, vei merge pe cararea ingusta din capatul autostrazii, pentru a ocoli praful. Vei sta asezat in fotoliul cel verde, jucandu-te cu fiecare raza ce-ti da tarcoale. Poate ca, ar trebui sa razi cand ii vezi ciocnindu-se de barierele drumului... insa, te multumesti cu singurul tau zambet.
Si, daca nu erai aruncat in gol, nu invatai sa zbori niciodata ! Ti-a fost atat de teama sa pici, incat ai zacut neputincios in praful propiilor vise. Scutura-te mai bine ! Nu vezi ca inca ti-au ramas urme... ? Ai facut deja prea multe vizite in ultima vreme. Esti sigur ca mai ai zambetul in palma... ori l-ai uitat pe undeva?! Aseaza-te, trage-ti sufletul mai aproape si aduna fiecare pas pe care l-ai facut. Descopera locul unde ai alunecat, acopera urma si prefa-te ca nu exista.
Acum stii? Zambetul e la locul lui, nu te-ar putea parasi vreodata ! Acum, ai frunze in par si cuvintele iti miros a vara.

Raze de Soare

Muzica ti-a speriat sufletul din nou... si totusi, nu te poti desprinde. E de vina neonul cu raze pe care ti l-a lasat... Poti auzi vocile iubirilor eterne, ce inca iti dau tarcoale printre degete.
Ai crezut ca vei atinge Cerul... insa, ai aterizat in bratele timpului, pierdut printre lumini de semafoare si fluturi rataciti pe poteci de padure.
Nu-i nimic, ti-ai spus. Oricum nu mai distingi culorile. Acum, traiesti intr-o lume plina de nuante mute.
Dar, razele s-au strecurat iarasi... desi, pumnii iti sunt stransi.
Nu-i nimic, ai spus. Oricum doar ele ti-au ramas.
Intins pe spate, de aici de sus, ai crezut o clipa ca le vei putea imbratisa si ai zambit.
Si totusi, Soarele va rasari la fel si pentru tine.

La multi ani !

Desprinde-ti razele din dansul haotic al timpului... apoi, arunca ceasul.
Astfel, vei uita ca trece.
Si daruieste zambetele tale tuturor.
Vezi? Esti... aceeasi tu ca intotdeuna.
Acum, fa-ti timp de inca o imbratisare !

La cat mai multe zambete !

" La multi ani Stapanei noastre, prea maritei Ika BO$$, Cea care ne inspira ! Ii multumim Ei ca exista ! Ne cerem scuze, dar acest tort este doar putin din ceea ce Tu meriti. Azi, de ziua Ta, Romania face o greseala imensa... Azi, trebuie declarata zi nationala pentru STAPANA NOASTRA si Ei sa i se ofere toata ciocolata. Muritorii de rand trebuie sa scrie poeme inchinate Celei care le este inspiratie ! "

Metamorfoza

Ma trezesc zburand peste primaveri,
Cautand zile cu patos.
Si miroase atat de bine a Soare !
Calendarul mi-a luat-o razna…
Iar, amintirile nu mai alearga acum nestingherite prin gandurile mele.
Si ori de cate ori e furtuna, imi ascund sufletul in spatele ochilor.
Nu m-am putut abtine sa nu umplu paharul acela pe jumatate plin.
Va da pe afara,
Iar sentimentele diluate vor murdari verdele aerului de vara.
Vantul va face valuri din nou printre suflete, asezandu-le speranta pe gene...
Dar, eu am invatat sa venerez lumina pentru a imi dezgheta pupilele.


Ascunde-ti privirea.
Ma domini !

Jurnal ( part. 25 )

Ea a spus,
Cuvintele... ele nu pot rani. Noi le lasam sa ne raneasca.

De atunci...

Cu toata aceasta schimbare... nu m-am gandit vreodata ca ametesc. Arunc zambete in jur cu o tentă de nonşalanţă, insa... e doar o imitatie ieftina. Dar, nu ne putem permite să se termine Cerul, cu toate ca Moartea da mana cu toti si în treacat mai i-a cate un suflet. Te-am regasit, cum o fac de fiecare data cand ma intorc. Acum insa, muzica minte cu o voce stinsa, printre atatea ziduri goale ramase... Si ce este în spatele zidurilor? Nimic ! De atunci... e atata liniste. Si vantul inca poartă farâme ale iubirii mele.
- Promit ca le voi umple ! am suierat printre dinti. Eu oricum leagan Soarele !

Oare tu... ce simti cand te intorci?

Confesiuni

Ecoul rasetelor noastre se rostogolea prin iarba,
Dar asta era în vremurile prafuite.
Iti convigeam ochii,
Insa ma derutase lumina.
Era atat de multa...
Aproape ca ne orbea.
Si erau zilele acelea...
Ce purtau asupra lor doar povara zambetului,
Lipsit de alte griji.
In ciuda zgomotului infernal
Ce trece fara ca macar o picătură de sudoare să-i alunece pe frunte,
Am inceput sa-mi renovez Paradisul.
Mi-am luat spada si am taiat fiecare regret in bucatele mici,
Doar pentru a se putea odihni alaturi de lacrimi.
Si iar sunt zilele acelea...
Acum insa, poarta asupra lor o noua pata de culoare.
Si daca nu mi-ar canta aprilie la geam,
Unde as fi acum?
Si daca nu mi-as asuma nebunia ca pe o propie directie... ?

Jurnal ( part. 24 ) Amprenta unui zambet

- Eu sunt bine. Tu zi-mi ce ai.
- Nu, nu esti, stiu.. Sunt putin trist. Tot din cauza vremii, cred. Si ma simt singur... Eh, ma m-ai apuca nostalgia.
- Nu ai voooie ! Explica-mi ultimul post. Hai, rapid !
- Nu? Nu am voie? Esti tu aici langa mine, promiti?
- M-ai si intrebi ? LOOOGIC ca sunt !
- Pai, l-am scris cand simteam ca pic. Imi faceam singur terapie prin post. Ma gandeam ca nu are rost sa ma intristez, gandindu-ma doar la ce ma doare, ci sa caut partile bune in orice... si motivele pentru care sa zambesc.
- Sunt aici, maaai ! Cum sa pice Bu al meu?
- Nu pica. Mai este si el trist uneori. Ca doar si tu mai esti, si nici tu nu ai voie !
- Eu il stiuu pe Bu, cand pica... PICA !
- Mai nou, nu mai PICA de tot. Se ridica usor inapoi. Si tocmai m-ai ajutat sa zambesc iar ! Bu e aici si te iubeste... deci nici tu nu ai voie sa suferi cand nu se merita ! Pentru cei ce nu stiu sa te aprecieze si iubeasca la fel de mult cum stiu eu !
- Nu stie nimeni sa ma iubesca ca tine.
- Si mi-e teama de asta, pentru ca vreau sa stiu ca vei putea reusi sa te simti iubita, implinita si fericita... alaturi de cine iti doresti tu. Ma doare gandul ca vei pune suflet, iar cineva ti-l va calca in picioare. E dureros sa privesti ce iubesti cum sufera...
- Stai calm. Usor, usor... o sa urasc oamenii.

Ziua a treisprezecea

Nu iti pierde vremea in apusuri... vei rata atatea rasarituri calde ! Si ce daca e prea liniste? Scalda-te in razele de lumina, si rasfoieste cartea mintii pana iti vei regasi sufletul printre randurile ei. Asa. E iarasi aici, nu? E la locul lui, toate sunt cum trebuie sa fie.
Si e liniste din nou, insa de data aceasta face parte din tine. Nu ai ce iti doresti acum, dar ai ce iti doresti mereu.
Iubesti !
Cate suveniruri vei mai aduna cu atata grija din galaxiile inimii, pana iti vei da seama ca mercenarii si-au luat liber... si nu-ti mai pot ucide iubirea ?!

Admit

Sunt dependent. Dar, lanturile nu sunt reci. In locul unei celule, am ales cea mai luminoasa incapere. De aici pot vedea furtuna, dar nu o pot simti. O pot auzi, dar nu intelege. Si e furtuna afara, mereu a fost. Au aruncat cu pietre de cand am plecat, spunand ca mi-am inchis libertatea aici. Imi vorbeau despre ea, inconjurati fiind de toate acele cartonase rosii. Pe fiecare din ele era notata o limita importanta, un ultim titlu in ziarul vietii, o regula in jocul personalitatii.
- Libertate?
- Mai multa ca niciodata. Caci, camera in care ma aflu nu are pereti.
- Si sentimentele?
- Le-am curatat de nesiguranta propiei lor existente. Iar acum, nu mai dor. Sunt vii, traiesc !
- Si iubirea?
- Am fumat-o, am cunoscut-o in toate formele si culorile ei. Am inspirat-o adanc, lasand-o apoi sa-mi iasa prin toti porii.
- Dar dependenta?
- Zambetul ei.

Mai stii ?

Uita pentru o clipa de acea camera stramta in care te-ai incuiat atat de multa vreme. De fereastra intunecata si termopanele ei depresive. Imbraca-te in hainele cele noi, si umple-ti buzunarele cu stele. Dar, lasa-ti aripile la intrare. Astazi, nu vom zbura. Vom merge in livada optimismului sa continuam jocul ce a ramas suspendat acum o mie de clipe. Nu lasa mantia vremii sa acopere zambetele furate printre ploi ! Presara-ti pigmentul lor in palme, gandeste-te la cele ce urmeaza, si fa-ti timp de inca o imbratisare !
Acolo, in gradina sentimentelor, lumea e impanzita de desenele noastre stangace, dar petele pot fi acoperite. De data aceasta, vom lungi orizontul cu o miscare fugitiva, pentru a putea contura cerul in creioanele imaginatiei. Vom umple cu azur necunoscutul, in timp ce voi incheia si ultimul capitol. Apoi, ne vom putea odihni printre descrieri.
- Mai stii cand eram...?
- Dar si acum suntem !

Si acum... ?

Nu ti-ai pierdut sufletul, l-ai dat spre adoptie. Acum se odihneste sub lumina razelor sale, si impleteste un zambet. E in siguranta. Zace intr-un hamac al timpului, sub mireasma parfumului de iunie. Imbratiseaza vantul, il vei simti aproape !
Imbraca-te in verde si leneveste pe iarba, doar pentru a te contopi in culoarea lui.
Zambeste de cate ori te va mangaia o raza a diminetii.
Pierde-te in fiecare apus, pana vei putea numara stelele.
Ascunde-te printre randurile unei carti, il vei iubi si mai mult !
Nu ingropa lumina zilei in egoismul noptii.
Priveste cu indiferenta peretii mazgaliti de atatea trairi. Mai bine sterge-i si picteaza-i in noua culoare a vietii tale.
Smulge-ti cu stangacie umbra si lasa-te derutat pe ritmuri anonime.
Tine-ti cosmarurile in frau, si patrunde tot mai adanc in esenta lui cu fiecare noapte ce trece.
Nu hrani visele. Sculpteaza-ti si modeleaza-ti realitatea, pana vei obtine un mulaj perfect dupa al tau.
Refuza politicos lacrimile ce vor sa-ti sara in ajutor.

Nu ti-ai pierdut sufletul ! L-ai tinut de mana. Acum, ingrămădeste toata iubirea in tine, si ai grija de el in timp ce-i vei admira zborul.

Spre desăvârşire

Am luat-o spre dreapta, iarasi. Am riscat mult abatandu-ma din drum, dar am schimbat directia. M-am desprins incet de tot ce ma inconjoara, am ignorat vocile, am abandonat singura carare; cea pe care merg toti alaturi, atat de siguri parca. Privesc spre lupta ce se desfasoara intr-un haos al emotiilor si al amintirilor. O voi ridica intotdeuna inapoi pe umeri, chiar cu bratele-mi tremurande. Fara ea, as rataci pe acea carare, defapt pustie si goala... Au orbit toti, si-au inscentat propiile zambete, au colorat copacii in galben, si si-au desenat propiul Soare. E fals. Lupa e tot ce mi-a ramas acum. Fara ea, lacrimile ar trisa si ar trage in mine. Dar, nu m-ar ucide; m-ar tortura sub copacul pe care e desenata tinta rosie. Eu o facusem candva. M-ar tortura cu propiile-mi fapte si greseli... cu propiile-mi dorinte si vise desarte. De aceea le-am abandonat pe toate.
Au incercat sa strige in urma mea, dar nu-i mai puteam auzi. Nu i-am putut niciodata. Am renuntat sa aud si sa vad. Oare ei stiau? Nu, ei nu stiu si nu inteleg. Ei ma privesc doar ca pe o alta persoana disparuta, ratacind undeva departe de lume. Mi-am asumat toate riscurile si am pornit de unul singur, in propia lupta cu tot ceea ce-mi defineste limitele.
- Incertitudini, durere? Desfa-te de ele, mi-am zis. Nu-ti ameninta sufletul ca-l vei inchide iar. Nu stii sa distrugi.
Si ce daca am pierdut rasaritul? Voi pasi dincolo, spre Soare.

Caci tu imi esti nemarginirea printre atatea limite.

Mai presus de tot

Si ce daca? Minte-ma. Am invatat sa iubesc pana si felul in care o faci. Demult, mi-am despicat ranile rascolind durerea, si cautand un motiv sa o iubesc. Astfel, am vindecat-o: iubind stropul naivitatii cu care ma minti.
Acum.. ca am invatat sa inlocuiesc o lacrima cu un zambet, inaintea de a se naste, am reusit sa te inteleg. Nu e nimic de gasit in mine. Sunt doar o umbra ce s-a agatat de tine, pentru a-si alunga teama de intuneric. Ti-am daruit pana si singura raza pe care o detineam: iubirea. La inceput palpaia asemenea unui neon muribund, ratacindu-se in lumina ta. Am ramas doar o pata stearsa de intuneric straveziu, simtind nevoia constanta de a-mi purta prezenta intr-un cerc inchis in jurul tau. Sau, poate doar o adierea trecatoare in vartejul vietii tale. Ma pierd inainte, purtat de aceasta dorinta covarsitoare.
Stiu. Si ce se va alege de mine?
Te rog, nu te gandi, minte-ma din nou. Am aruncat vopseaua neagra din cutia timpului. Lacrimile s-au invechit deja; vor trece absente pe langa zambete. Imi va purta de grija verdele pal in care mi-ai colorat sufletul.
Caci ochii tai intotdeauna vor fi calzi.

Teamă

Te-am invelit atat de strans cu aripa iubirii mele, si totusi ma intreb: oare o poti simti? Bratele-mi vor sa para puternice, dar oare sunt indeajuns? Zambetul a trisat din nou ! In nebunia mea, singurul inamic imi e slabiciunea.
Si cum te voi putea tine, cand sunt atat de plin de ea?
Mi-am pictat astazi propiul univers incolor, si am tras o linie clara, bine conturata, intre trecutul sters si prezentul patat de o vointa neincrezatoare.
E haos din nou.

Umple aceasta tacere de tine, si invata-ma sa o imbratisez.

Catre o raza de soare ( Part. 2 )

- Inca nu stii? am spus, aruncand o privire spre ratiunea indesata bine undeva in subconstient. Pupilele-i mici si negre, parca mazgalite cu creionul... aveau aceeasi privire incruntata si atintita asupra mea.
- Nu te-am putut pastra langa mine. M-am saturat de strigatele tale ! Ai crezut ca-s bolnav, mi-ai diagnosticat sufletul ! Iubirea? Am combinat-o cu un strop de nebunie, si am ajuns pe culmile extazului. Doar lasa-ma sa plutesc in propiul meu stil... Prin fereastra aceasta intra acum doar lumina. Am asteptat o raza de Soare pentru a imi colora privirea, si sub lumina ei am invatat sa-mi impletesc sentimentele in cuvinte... Sa-mi pot citi sufletul. E Paradisul pe care mi l-am asumat. Am fost nevoit sa distrug tot, incercand sa ascut ura ce se afla in jurul meu.
E liniste din nou. Gandurile si vocea lor acuta parca au incetat o clipa. Am destramat o lume intreaga, sperand ca voi gasi o farama din tine. Si iata-te aici, dincolo de zgomotele ei.

Nemărginire ( Part. 1 )

- Aici nu mai locuieşte nimeni ! am strigat catre ego-ul ce a dat indignat sa bata in usa inimii mele, descoperind cu uimire insa, ca acum nu mai exista una. Mi-am inclestat mainile reci, repetand iarasi fraza ce-mi devenise parca rugaciune. Ultimul vizitator ma tulburase din nou.
- Mereu aceeasi musafiri nepoftiti ! am strigat pentru a doua oara.
As fi vrut sa nu mai vina nimeni sa ma vada. Nu zac aici, sunt bine ! Am strans atat de multa lumina in jurul meu, incat m-as putea ascunde in ea. E ceea ce mi-am dorit, mi-am atins telul. Vreau doar sa pot privi in liniste spre tot ce mai iubesc.
Am aruncat aproape totul: slabiciune, tristete, egoism, incredere, durere, dorinta, vise, sperante. Am pastrat doar Iubirea, e tot ce mi-a ramas. Si nu, nu am mai asezat-o cu grija la locul ei sigur, de teama sa nu o ratacesc in tot acest haos. Am imprastiat-o in intreaga incapere, si astfel haosul a disparut. E atata liniste acum, aici. Voi presara peretii cu zambetul tau, si-mi voi culege din el fericirea.

Dor morbid

Sub noaptea palida si rece,
Pecetluit de al tau dor,
Imi ascund strigatul in lacrimi,
Stingandu-l in ardoarea lor.

Pasii ma poarta inainte,
Sufletu-mi pare mult prea greu;
Piatra durerii ce-l apasa,
Vrea iar sa stea in drumul meu.

Mi-am innoit vechi juraminte,
Privindu-mi chipul gol si sters;
- Esti mult prea slab sa porti o lupta !
Aud o soapta-n al sau mers...

Si-n noapte-ti caut iarasi pasii,
Pe o carare ce candva,
Alaturi ne-am plimbat... dar astazi,
Pastrez doar amintirea ta.

Jurnal ( part. 23 )

I know that I didn`t mean so much for you anymore, but please don`t hurt me... because, I have a soul too.

Jurnal ( part. 22 )

Ea mi-a spus,

De la tine am invatat sa pun altfel la suflet totul. Sa devin mai profunda, si sa scot din suferinta fructul bun. Am invatat sa nu tin lacrimi in mine si sa nu-mi fie teama de ce va urma. Am invatat uitandu-ma la tine, ce inseamna sa suporti durerea... Si totusi, de multe ori ma feresc sa o fac..

Jurnal ( part. 21 ) Trust No One

Pune-ti increderea in oameni, si se va risipi odata cu ei...

Jurnal ( part. 20 )

Desi suntem foarte constienti de realitate uneori, inca indraznim sa visam. E ca un desert pe care ni-l permitem, riscand.

Jurnal ( part. 19 )

Din zilele in care pot fugi de mine.

De ce zambesc ?! Dupa tot acest timp in care m-am luptat sa tin strans fiecare clipa in palma sufletului, crezand ca-mi apartine... am realizat ca nu am nimic, inafara amintirii ei. Dupa tot acest lung timp, in care m-am luptat sa adun fiecare frunza imprastiata de suflarea vantului... Si acum zambesc usurat de povara acestui timp, si de greutatea ce am purtat-o pe umeri din dorinta de a detine ceva. Sunt primii mei pasi spre libertate. Azi am invatat sa zbor, purtand in suflet fericirea ei.
La inceput a fost o schita vaga si nedefinita. Imi era greu sa o privesc. I-am dat contur cu teama, insa miscarea degetelor mele s-a intiparit atat de puternic, incat reflexul ei m-a urmarit de cate ori am picat. Si de cate ori am simtit durere, a fost obsesia ce m-a eliberat. Am deschis larg bratele si am privit spre tot ceea ce candva imi reprezenta fericirea. La tot ce am dat astazi drumul.
Am invatat sa-mi conturez numele tau pentru totdeauna in suflet, asa cum ti-am promis.

Jurnal ( part. 18 )

How should I feel when you lie to me, and you hide from me like that, almost every day?
I`ve just reached my limits. It`s not fine; and maybe, it will never can be again.
I was given to you. I have given you my soul, but you destroy him. You destroy me.

Jurnal ( part. 17 )

Odata, eram acel doi... Tot ce a ramas insa, e doar umbra amintirilor ce ne alcatuiau candva.
Odata, exista acel noi... Acele suflete ce paseau alaturi. Astazi, ne-am proiectat umbrele unul langa celalalt, doar pentru a putea merge pe carari diferite... mintindu-ne astfel, ca vom putea continua sa fim acel doi.

Jurnal ( part. 16 )

Aici e doar un cimitir de suflete ingropate in trupuri, ce le poarta spre aceeasi amintire a unor litere gravate pe o cruce de lemn.
Aici nu exista Rai. E doar un nimic, pe care l-am numit fiecare, ca fiind propiul Iad.

Fara tine

De ce nu mai esti aici, acum, cand te-am gasit?

Pasesc inainte plin de aceeasi nesiguranta.. si am inceput sa cred ca drumul pe care am mers dintotdeauna, e doar o poteca ratacita. M-am pierdut atat de mine, cat si de restul; aici sunt departe de lume.. Sunt inconjurat doar de iluziile unor fantasme, ce dispar exact atunci cand incep sa cred ca exista. Poate si eu sunt o iluzie, la fel ca tot ceea ce simt si vad. Aici nu pot defini notiunea de real. Sunt doar eu si timpul; timpul ce sufla asemenea unui vant imprejurul meu, aducand schimbari parca inevitabile, odata cu el. A imprastiat atatea frunze uscate, incat nu te mai pot gasi; te-au acoperit. Dar sufletu-mi era la tine; si mi-am dat seama, ca astfel nu mai stiu cine sunt. Cine sunt eu, fara tine ?
Insa ecoul intrebarii mele, a fost singurul raspuns. Atunci am inteles.. ca am ramas doar un trup ratacit, purtand in el iluzia unei vieti si a unei existente.

Si daca tu nu esti, eu de ce sa fiu... ?

O ultima chemare

Ascunde-te cu mine printre soapte
Vom impleti alaturi amintiri;
Ne vor petrece-n zbor sperante moarte,
Promisiuni zbrobite de iubiri.

Ascunde-te printre cuvinte ce ne leaga
Doar lacrimile vor canta al lor refren;
Ti-as reinvia o ultima speranta vaga,
Dar nu am voce sa te chem.

Si de-as putea un zambet a-ti aduce,
Desprins din zori, l-as aseza pe chipul tau;
Dar noaptea-mi canta pe ale sale strune,
Acelasi cantec cu pareri de rau.

O luna palida-mi vegheaza-n umbra,
Cat stau tacut, privindu-ti ochii goi;
Se innorează, noaptea-i mult prea sumbra,
E prea tarziu acum pentru amandoi.

Si unde ?

- Si unde te duce durerea
aceasta,
si alta,
si toate ?
Ma-ntreaba un gand,
ma-ntreaba al meu suflet,
- Si unde te duce Iubirea ?
gandeste,
raspunde !
- Se poate ?

- Si unde ajungi, ingropandu-te singur
astazi,
si maine,
si-o viata ?
Ma-ntreaba un vis,
o lacrima stearsa,
- Si cat mai rezisti atat de nesigur ?
gandeste,
raspunde !
- Se poate ?

- De cine esti azi condus inainte ?
de zambet,
ori suferinta ?
Ma-ntreaba o soapta,
ma-ntreaba un strigat,
- Si cat mai poti continua a te minte ?
gandeste,
raspunde !
- Se poate ?

Jurnal ( part. 15 )

22 martie, 21:19 pm

I don`t know what is real, or just in my mind.. anymore; and that scare me.



23 martie, 02:08 am

Si nu fac altceva, decat sa ma macin tot mai mult, in propiile-mi ganduri.

Paranoia ( part. 2 )

Iti place cand mint, prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat ?! Parca iti mai risipeste din prea multele griji adunate deja, nu ?! Parca iti mai spulbera teama. Iti place probabil cum imi joc rolul. Dar ghici ce ?! E doar un rol. Iti place cand ma ascund, lasand impresia ca nimic nu este in neregula, asa cum faci si tu ?! Iti place sa fii victima, iar eu sa ma amuz ca reusesc ?! E randul meu acum, tu m-ai adus aici; tu m-ai transformat in ceea ce vezi ca am ajuns. Am fost si eu victima; si probabil te-ai amuzat la randul tau, cand te credeam. Acum jucam acelasi joc al minciunilor. Iti place ce-ai facut din mine ?! Iti place cum imi distrugi mintea si sufletul, gonindu-ma spre agonie tot mai mult ?! Iti place sa ucizi sentimente, nu ? Ori iti place sa le primesti, doar pentru a te juca cu ele, gasind apoi scuze inofensive pentru jocul tau ?!
Sunt satul si plin de tot ceea ce mi-ai asezat in fata, ornat cu grija pentru a ma induce in eroare. Am gustat din plin; acum e randul tau. Serveste-te singura, acesta ti-e propiul meniu. Mi-ai injectat destula otrava prin cuvinte dulci; am realizat prea tarziu ca erau inselatoare.
Doar taci; e ceea ce ai facut si pana acum, nu ?! Lupta sa rezisti; trebuie sa suporti, la fel cum ma lasi si pe mine sa suport toate acestea, in tacerea ta. Refuz sa te ascult vorbindu-mi despre sentimente; mi-e sila. Nu; nu vreau sa mai aud, cum vii si-mi spui acel te iubesc. Indrazneste sa rostesti acele cuvinte, atunci cand vei inceta sa ma minti. Spune-o, atunci cand vei sti ce inseamna ceea ce spui; cand vei sti ce vorbesti. Cand vei inceta sa cauti urme de dreptate si adevar, in greselile facute. Ma dezgusti ! Vino si ridica cutitul sub ochii mei, nu fi lasa. Ori pleaca de langa mine ! Nu vreau sa te mai vad.

Jurnal ( part. 14 )

Si cel mai tare mi-e frica de singuratate, pentru ca in ea ma intalnesc cu mine. Nu iti voi mai da drumul, caci cu tine e Soare.

Paranoia

Privind poza ta, tot ce mai pot simti acum e o durere ingropata in iubire si cateva sperante inlocuite de dezgust. Sau poate o simpla pata de dispret, ratacita-n dezamagire. Nu. Nici sa nu indraznesti sa intrebi; nu vreau sa-mi vorbesti, nu vreau sa te aud. Crezi ca nu stiu? Stiu tot ce cuvintele tale nu mi-au spus; ceea ce stii si tu foarte bine. Priveste-te in oglinda si spune-mi, ce vezi ?! Spune-mi, cine esti ?! Esti exact ceea ce vezi in tine; ceea ce ai ajuns. O stii si tu. Ti-am privit sufletul.. si era plin de minciunile pe care mi le-ai turnat in pahar, pana ce l-ai umplut. Am vazut in el doar un las, ascunzandu-se de ochii mei. Acel suflet ce-l completa pe al meu candva.. in care vedeam doar lumina; in care am crezut. I-am putut zari acea eticheta bine ascunsa; pe ea scria Ucigas. Nu, nu am de gand sa-ti vorbesc. Au fost prea multe cuvinte, lipsite de fapte. De azi, am hotarat sa las faptele sa vorbeasca. Ele sunt reale, ele au dovezi, ele exista. Nu, nu-ti voi mai arunca nici un cuvant; voi astepta pana cand voi putea dovedi ce-mi doresc sa spun. Asa ca nu intreba. Bucura-te de timpul ramas, caci nu-ti doresti sa afli. Continua sa minti, prefate ca nu stii. Incearca sa uiti; stiu ca asta faci deja. Alunga toate gandurile ce te incoltesc, si striga cat poti de tare ca vrei sa fii lasata in pace. Lupta sa te convingi ca ele nu au dreptate, si ofera-ti singura intelegerea pe care ti-e teama ca nu o vei primi. Ori, pur si simplu lasa-le imprastiate intr-un colt de suflet si evita sa le privesti; poate asa vei uita. Stiu ca ti-e teama. Acum incearca sa crezi ca nu vorbesc exact despre ceea ce nu ti-ai dori sa stiu. Continua sa te agati de o ultima mica speranta. E tot ce ti-a ramas; dar e putreda.. Ai grija sa nu pici mai jos, cand va ceda. Iti place acest joc? Se numeste Jocul cu sentimentele. E propiul tau joc; iti apartine. Tu l-ai creeat si m-ai invatat sa-l joc. Nu-mi spune sa ma opresc; a devenit chiar distractiv, spus intr-un sens sarcastic. Nu mai poti suporta, te tortureaza ? Atunci, poate ar trebui sa incepi prin a asculta si a auzi vocile, ce te indeamna sa-ti asumi riscurile, pasind mai departe cu fruntea sus, nu cu ochii lasati in pamant. Credeam ca sunt pregatit pentru orice lovitura, insa acum ca am simtit-o cu adevarat, mi-am dat seama ca a fost mai puternica decat ma asteptam. Stiu ca jocul va fi interesant, doar pana il voi castiga; apoi va deveni sfasietor sa ies invingator din el. Inca sustii ca nu stii despre ce vorbesc ?! Ei bine, considera ca sunt nebun.