sâmbătă, 10 septembrie 2011

Sunt... eşti.

Sunt pentru tine. Intotdeauna. Imi spun ca nu-mi pasa ce va fi.
Topesc fiecare zi, inspirand aroma clipelor si a momentelor in care ma pregatesc sa trag noaptea peste mine. Dar ce-mi pasa? Inspir si mai adanc secundele ce se vor scufunda din nou in intuneric.
De ce mai plangi cand sunt aici cu tine? De ce mai plang... ?
Pareri de rau, atingerea privirilor, lacrimile-ti... asemenea unui fluture ce-mi loveste cu aripile pielea intacta. Am inima imprastiata cu otrava. Aerul s-a lipit de mine, prinzandu-ma in miezul lui. Asa ai stat si tu o vreme... asa te-am lasat pe malul visurilor noastre, ramas pustiu. Asteptai sa spun ceva care sa sape in stanci pana ajunge la tine, dar am tacut. Si tip acum, inodand sunetele, legandu-le intr-un lant. Tai in roci, scuip cuvinte, incercand eliberarea. Am macinat ore intregi cu privirea in urma. Poate ca asta e usa prin care trecem unul spre altul. Un spital fara medici... doar sufletele noastre amputate.
Iata-ma ! Voi musca din adancul meu pana voi termina de trait. Am reinceput lupta cu imposibilul ce-mi asterne la picioare carari aparent netezi, pornind de pe cea mai jos treapta a necunoscutului. Demult, sfasiasem din jurnal pagina noastra... insa, ai refacut-o cat timp am fost plecat. Pastrezi cuvintele frumoase pentru final, asa esti tu; in timp ce eu le imprastii in haosul infernal ce ma defineste. Asa suntem noi. Ai pastrat in tine linistea dupa care am alergat mereu. Ceata placuta care se intinde peste ganduri si minte, linistea de inainte de toate, si cea care urmeaza. Visul.
Lumea priveste cum ma transform din om in acelasi om, si nu intelege. Sunt liber de frica, liber de dorinte, liber de mine. Sunt bogat. Si tu esti la fel, ai toate partile noastre. Dincolo de tot, timpul tremura. Iar noi ne scuturam impreuna de clipele ce-au ruginit, de zilele vestejite ale toamnei... prin miscari sub forma de dans. Durerea cade in propia-i teama, se absoarbe pe sine. Luminile innebunesc, se sperie de umbrele noastre. Nu avem nevoie de ele ! Simple reprezentari in jocul vietii.
Asemenea mie, asa esti si tu. Separata de ganduri, in golul amintirilor... unde nu se mai gaseste nimic. Nici macar o frunza uscata sau o lacrima moarta. Ne amestecam in aceeasi calatorie, spre interior... in caldura mainilor care se strang. Ne fumam obsesiv visele, pentru a ne putea purta pasii cand propiile obsesii ne vor dobora. Aceleasi... intotdeauna mai albe, intotdeauna mai negre. Tot mai nerabdatori, departe de orice perfectiune, precum pietrele: toate acordate intr-o stare de singuratate. O lume nebuna si-a facut cuibul in noi, lipsa e singurul semn de generiozitate pe care-l avem. Atat ne-a fost permis.
Fericirea noastra e un perete gol, pictat cu flori albe, pe care scriem ce vrem. Apoi zambim tâmp, la fel ca lumina ce zace pe zidul fericirii. Caci unicul diamant pe care ti l-am oferit vreodata, a fost stralucirea mea sumbra.

3 comentarii: