Sufletele noastre, doua camere cu pereti albi infometati de culoare, si tavan mirosind a parafină. Fara lumina, nici acuoarele. Doar un iz dulceag de mar uscat, uitat pe pervazul ferestrelor din dreapta. Acolo s-au privit intâia oara. Si-au fixat umbrele, un amestec eclectic: inocenta candidă si iubire plenară.
Si aici si intre noi, e-atat de vara. E vara si atat. Ca-n doru-mi fierbinte care ingheata visul.
De ti-as uita numele, m-as strecura singur pe marginea drumului pana l-as auzi in strigatul sufletului meu. Apoi m-as aseza langa el, sa privim cu genele imbratisate spre ecranul micului univers, ce-l voi umple de tine.
Ne-am consumat asemenea gazului dintr-o bricheta, dar nu uita nimic din viata asta. Ascute fiecare zambet, fa semne in adancul asteptarilor coapte. Merita sa pasim spre locul unde merg amintirile, multumiti de lantul ce ne leaga de ele.
Intotdeauna ramane acelasi lucru; o sete infernala. Peste o vreme probabil voi rade cu fata-n coltul camerei hipnotizat de timp, spunandu-mi rugaciunea in speranta ca apari. Lipsit de greutate si de lume. Lucrurile dispar incet, cate putin, sa faca loc. Amorteala cucereste o parte din noi, dar ceva lipseste... ca-ntr-o culoare in starea alb-negru.
M-am gandit cum sa te oglindesc in mine, zacand alaturi de un tren ce cară lumina si-o usa catre un univers paralel. Vom fi o poveste in care copacii isi innoadă ramurile deasupra orizontului. Stiu doar mainile tale in jurul gatului meu, tinandu-ma strans ca sa nu ma pierzi, pe muzica miilor de culori in care sunt prinsi muribunzii. Suntem dezastrul ideal, suntem defecti pentru o viata topita sub sunetele ploii. Corecta atat timp cat nu ne agatam de ea.
O tresarire promitatoare.
O noua lumina spre care pasesc, cu originea la mii de ani departare.
Iluzia perfecta.
Poate ne vom reintalni candva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu