Am răsărit dintr-un apus.

Nu avem puterea de a fi conştienţi de suflul suav al fiecărei clipe pulsat în inima timpului, din liniştea unei aşteptări parcă eterne. Am încătuşat iubirea-n egoism, clădindu-i noi temelii. Şi vorbim de lumină - o lumină pe care n-am perceput-o niciodată - singura iluzie de care nu ne putem sătura.
Într-o lume moartă, amuţit de glasul ei ce strigă numai durere, am zâmbit vieţii şi ea mi-a zâmbit. Căci aici, fericirea e mută, iar noi vorbim o limbă necunoscută ei. Într-o zi străină şi rece, cu sufletul plouat de nori prea grei, am zărit Soarele pentru întâia oară. Şi-am tresărit la fel ca în ziua-n care am întâlnit surâsul tău. Şi m-am desprins de fiecare nor pentru a-ţi urmări zborul... Şi m-am desprins de mine. Şi te-am iubit cu fiecare strop de ploaie mai mult, în zorii fiecărei zile... în fiecare apus ce s-a aşternut peste cărarea vieţii mele, cu fiecare rasărit. Mai mult. Şi-am învăţat să te iubesc.
Nu, nu am încă puterea de a fi conştient de stropul strălucirii ce se ascunde în fiecare umbră, şi nu ştiu să-l caut. Dar voi alerga pe urmele-ţi presărate cu lumină, şi-ţi voi culege paşii. Căci mi-am aşternut sufletul doar pentru tine.