Nu... Tu nu-mi poti auzi soaptele prin care te chem, desi le transform in strigate innecate in lacrimi. Desi ti le marturisesc prin cuvinte atat de des, continui sa ignori gandurile ce-mi alearga spre tine. Aud ce-mi spui, dar nu e ceea ce vreau sa aud. De ce ma ignori... ? Iubirea ta e asemenea unui ocean in mijlocului furtunii; un ocean plin de valuri ce ma izbesc de tarm, atunci cand credeam ca reusesc sa inaintez. E ca o vreme inselatoare, ce-mi spulbera universul; ce ma ridica cand pic, pentru a ma arunca apoi iarasi la pamant.
Am ingropat alaturi de tine, orice urma de ratiune. Mi-ai rasturnat fiecare teorie in parte, invatandu-ma propiile tale jocuri si reguli.
Ma iubesti? Cred, sau doar vreau sa o fac... Am incercat sa inteleg iubirea ta; am incercat sa inteleg ... dar nu pot ignora ce simt.
Iti mai lipsesc? Poate... Dar nu e acel dor mistuitor a carui voce striga; a carui foc iti arde fiecare lacrima ... secandu-ti ochii. A carui sfasiere dureroasa iti asterne-n suflet doar un gol... Un gol ce suspina chemand doar un nume; tanjind dupa fiecare clipa si cuvant ce-l poate umple.
Sunt lacrima pe care o indepartezi ... atunci cand aluneca usor, umezindu-ti obrazul. Ma vei regasi in vorbele pe care le-ai lasat sa treaca neobservate, evitand sa le auzi. Glasul ce si-a dorit a pasi spre inima ta, insa nu ti-ai dorit sa-l asculti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu