Cine sunt eu? ( Partea a 3-a )

Deci, aceasta povestioară va fi în colaborare cu Rox.
Prima şi a doua parte le-am scris eu. Partea a treia e scrisă de ea.

Am adormit cu greu înapoi, pentru că trebuia. Nici măcar nu se crăpase de zi, aşa că nu aveam ce face. N-am avut deloc un somn liniştit pentru cea de-a doua parte a nopţii, cum de altfel nu fusese nici prima dată. O visasem pe Alex… O visasem urât. Păţise ceva, şi nu era bine.
Mi-am dat părul de pe faţă, am luat grăbit telefonul şi am sunat-o.
- Alex, trebuie să ne vedem! Neaparat! am spus eu aproape isteric, fără vreun salut ori altceva.
- Dar… ce dracu ai?! E 9. De ce nu mă laşi să dorm? veni răspunsul din partea ei. Vorbea încet şi se vedea că acum se trezise.
- Oh… te-am trezit… îmi pare rău. Dar Alex, trebuie să ne vedem! Cât de repede se poate.
- Ce?! Ce-ai păţit? Spune-mi!
- Nu am nimic. Mă îngrijorez că tu ai…
- Peste maxim juma’ de oră eşti la mine, clar?
I-am închis telefonul şi după cum îmi spusese, în jumătate de oră eram la ea. Urcasem scările în grabă şi i-am bătut la uşă gâfâind.
- Ce e cu tine? a întrebat ea speriată, trăgându-mă în casă.
- Alex! Eşti bine! am spus eu şi am îmbrăţişat-o.
- Da, sunt. Adică… de ce nu aş fi?
- Am avut un vis ciudat. Adică doua, dar unul cu tine… am crezut că ţi s-a întâmplat ceva…
- Oh, draci. N-am nimic…
Mă simţeam uşurat să aud asta. Îmi luase o piatră de pe inimă. Una din multele care erau acolo…
După ce a făcut două căni cu cacao, a venit în camera ei în care eu stăteam deja şi o admiram. Avea o camera tare frumoasă şi îmi promisese că mă va ajuta şi pe mine să o fac. Avea un perete în dungi, pe care avea multe rame foto cu poze cu noi. Îmi umplea sufletul de bucurie să văd ramele alea… Tot acolo, avea un pat drăguţ, care era aproape ca al meu, într-un colţ al camerei. Lângă pat avea o măsuţă pe care stătea aruncată o carte care părea destul de veche, telefonul şi ochelarii ei cu rame negre. Biroul era pe peretele opus iar pe el avea laptop-ul şi nişte agende.
Peretele cu uşa era plin de desenele ei şi de urmele mâinilor noastre. În spatele uşii era fotoliul pe care ştia că mă găseşte mereu când sunt la ea şi cel pe care stătea şi ea deobicei. Erau micuţe şi drăguţe şi foarte confortabile. A intrat în cameră cu cele două căni. Mi-a oferit una şi s-a aşezat pe covorul ei colorat şi pufos.
- De ce nu stai pe fotoliu?
- Stau bine aici şi îţi pot vedea toate mişcările, zise ea râzând.
Am zâmbit şi am luat o gură de cacao.
- Deci, spune-mi…
- Ăh… nici măcar nu ştiu ce naiba să îţi zic…
- Spune-mi cum ai visat-o pe Iulia, că ştiu c-ai visat-o. Eu nu sunt atât de importantă.
- Ba eşti!
- Doar spune-mi.
- Aceaşi chestie… i-am explicat iar, ca şi în celelalte trei vise: Toţi iubim ... dar totuşi fiecare o defineşte şi simte în felul său. E doar acel sentiment plăcut de afecţiune, a cărui limite merg până la egoism? E doar acel zâmbet, ce dispare odată cu prima rană primită? E doar acel " şi eu ", rostit la auzul cuvintelor " Te iubesc ", mai mult din obişnuinţă? Nu. Dragostea e doar ea şi atât. E sentimentul ce nu are limite. E zâmbetul ce nu poate fi stins; e fericirea ce învinge orice obstacol, fără a dispărea. Mult timp am crezut că o simt, dar... Acum da ! Iubesc. Tu eşti cea care m-a făcut să simt ce înseamnă cu adevărat a iubi. Doar cu tine am păşit dincolo de graniţa visurilor, pe care ţi le-am aşternut la picioare cândva. Alături de tine mi-am şters lacrimile, m-am ridicat şi am simţit că pot merge mai departe. Întotdeauna te-am iubit şi te iubesc, Iulia !
- Ştii… dacă stai să te gândeşti, iubirea nu e chiar aşa… de fapt, ea nu prea există. Rar mai sunt persoane care să o descopere.
Mi-a spus asta fără vreo părere de rău. Mi-a spus-o sincer, fără să se oprescă, fără să pot observa că vocea ei trădează vreo altă emoţie… şi avea atâta dreptate... Mă minţeam oare când îmi ziceam că ea mă iubeşte?
- Dar…
- Omule, nu vreau să te schimb. Vreau doar să te luminez ! spuse ea calmă.
Probabil dacă ne-am fi certat, ar fi ţipat la mine şi mi-ar fi reproşat atâtea. Dar era calmă… atât de calmă ! Am oftat adânc şi nu am mai spus nimic.
- Sunt singură acasă. Aprinde-ţi o ţigară, zise ea, aruncându-mi un pachet plin.
- De ce ai ţigări? Te-ai apucat de fumat?
- E desfăcut, mă?
- Nu…
- Nu ! Normal că nu m-am apucat. Nici nu am de gând, spuse ea, şi-mi aruncă o privire răutăcioasă.
Am luat o ţigară subţire între degetele mele doar ceva mai groase, şi am aprins-o. Fumul se răspândea în încăpere şi mirosul de tutun inunda totul în jur.
Alex tuşi grav iar eu m-am speriat. Ştiam că nu prea suporta fumul, dar dacă mi le dăduse… nu mă prea puteam abţine. Ba da, puteam. Nici nu ştiu de ce nu am făcut-o.

* * *

Alex stătea în pat cu picioarele ei albe pe peretele rece. Nu schimbaserăm prea multe cuvinte chiar dacă eram aproape unul de celălalt. Eu stăteam întins pe covorul ei gros şi pufos cu o jucărie sub cap.
- Alex, care-i faza cu dragostea, până la urmă? am întrebat eu gânditor, uitându-mă în gol.
Micuţa mea se dădu jos din pat şi se aşeză lângă mine, întinzându-se şi punându-şi mâinine sub cap.

Va continua.