Am luat-o spre dreapta, iarasi. Am riscat mult abatandu-ma din drum, dar am schimbat directia. M-am desprins incet de tot ce ma inconjoara, am ignorat vocile, am abandonat singura carare; cea pe care merg toti alaturi, atat de siguri parca. Privesc spre lupta ce se desfasoara intr-un haos al emotiilor si al amintirilor. O voi ridica intotdeuna inapoi pe umeri, chiar cu bratele-mi tremurande. Fara ea, as rataci pe acea carare, defapt pustie si goala... Au orbit toti, si-au inscentat propiile zambete, au colorat copacii in galben, si si-au desenat propiul Soare. E fals. Lupa e tot ce mi-a ramas acum. Fara ea, lacrimile ar trisa si ar trage in mine. Dar, nu m-ar ucide; m-ar tortura sub copacul pe care e desenata tinta rosie. Eu o facusem candva. M-ar tortura cu propiile-mi fapte si greseli... cu propiile-mi dorinte si vise desarte. De aceea le-am abandonat pe toate.
Au incercat sa strige in urma mea, dar nu-i mai puteam auzi. Nu i-am putut niciodata. Am renuntat sa aud si sa vad. Oare ei stiau? Nu, ei nu stiu si nu inteleg. Ei ma privesc doar ca pe o alta persoana disparuta, ratacind undeva departe de lume. Mi-am asumat toate riscurile si am pornit de unul singur, in propia lupta cu tot ceea ce-mi defineste limitele.
- Incertitudini, durere? Desfa-te de ele, mi-am zis. Nu-ti ameninta sufletul ca-l vei inchide iar. Nu stii sa distrugi.
Si ce daca am pierdut rasaritul? Voi pasi dincolo, spre Soare.
Caci tu imi esti nemarginirea printre atatea limite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu