Până acum!, spun hotărât, așezat pe câteva pietre care semănate alături formează un tărâm drag și rădăcinile unui dialog purtat în urmă cu un an. Pe buze-mi ard cuvinte ce se cer mărturisite.
Aici pot să-ți spun, știind că nu vei întreba. Mințile mi le-am pierdut într-o poveste neobișnuită - una ce a reușit să mă urmărească. Te-am schițat până în cele mai mici amănunte. Și-atunci când te-am găsit, am înțeles că lucrarea propriilor gânduri nu mi-a stat împotrivă. Îmi place să cred c-am făcut un pact ce poartă conotația unei enigme care se transformă alteori într-o nebunie precară.
Mă răsucesc și fac alți câțiva pași pe cărarea pietruită...
Aș vrea să poposim cândva aici, alături, sub mărul ce-și revarsă aproape impunător florile în soarele de aprilie. De-ai ști că nu mă pot ține departe de tine. Orb aparent și nebun în taină, îmi propulsez existența depășit de realitate, doar pentru a-mi cerne libertatea sub trăiri nesupuse de timp. Căci din vremea-n care te căutam am știut că mi-ar fi îndeajuns să fii și să fiu.
Îmi îndrept privirea către mucul de țigară rămas inert în scrumieră. Socot că trebuie să-mi reevaluez povestea pe care am lăsat-o de izbeliște și n-am trăit-o altfel decât pe cântecul gândurilor de nenumărate ori. Socot că vreau fiecare dorință pe care o respir, că nicicând n-am fost mai aproape de stropii reci ce cad peste zi și de cerul ce se încalecă cu norii peste lume. Ascult respirația cum mi se întretaie, e o tăcere plină de zbucium în care sufletul se luptă să-și ocupe tronul. Se luptă pentru fărâma lui de rai... Nu vrea să lase urmele palmelor tale pe un trup imun.
Parcă-mi tot bați în minte astăzi, ca-n multe alte zile în care-mi plec genunchii lăsând soarele să-mi sărute creștetul. Sunt om și am nevoie de tine, căci pământul e prea mare și-mi suflă vântul printre coaste! Păcatul e al meu; nu am curajul să renunț. Ești gata să ne purtăm o eternitate?
Dimineața aceea mirosea a somn, a fum de țigară și a suflete goale. Aș fi vrut să ne acoperim cuvintele cu tăceri și să ne trăim cât ne este dor. Să-mi revărs sufletul pe pielea doritoare de glorie naivă, să presar pe ea amănuntele bizare ale gesturilor și să-mi asculți mâinile cum zboară. În ele stau cuminți - fără nume și fără chipuri - șoaptele trupurilor, dincolo de logica schiloadă a paradoxului existențial și de astenia meditativă a echilibrului.
Necunoscutul plecase departe - la fel și eu de mine. De parcă abia așteptase să tac ca să-și poată ține el discursurile... Și aș fi vrut să mă uit la tine de parcă n-aș fi fost acolo. Și aș fi vrut să te uiți la mine de parcă ai ști că timpul este numai o cicatrice ce prinde rădăcini temporare și otrăvește tot ceea ce nu moare. De parcă ai ști că lumea se tăvălește în osteneala trecătoare a lui, păcălita de îmbrățișările hipnotice ale nimicului. Aș fi vrut să ne lăsăm purtați de povestea unui timp fără noi. Să nu ne mai simțim stingheri sub revelația expresiilor ce le purtăm. Să colecționăm frumosul, așa cum vine, aproape inevitabil și, poate că, puțin efemer. Dar cu o certitudine lipsită de constrângerea carnală, desculță pe scena din noi și fără grija de a fugi. Un joc de-a ceea ce suntem în adevărul mințit de-o viață.
