Confesiunea zilei de 4.

Dimineața aceea mirosea a somn, a fum de țigară și a suflete goale. Aș fi vrut să ne acoperim cuvintele cu tăceri și să ne trăim cât ne este dor. Să-mi revărs sufletul pe pielea doritoare de glorie naivă, să presar pe ea amănuntele bizare ale gesturilor și să-mi asculți mâinile cum zboară. În ele stau cuminți - fără nume și fără chipuri - șoaptele trupurilor, dincolo de logica schiloadă a paradoxului existențial și de astenia meditativă a echilibrului.
Necunoscutul plecase departe - la fel și eu de mine. De parcă abia așteptase să tac ca să-și poată ține el discursurile... Și aș fi vrut să mă uit la tine de parcă n-aș fi fost acolo. Și aș fi vrut să te uiți la mine de parcă ai ști că timpul este numai o cicatrice ce prinde rădăcini temporare și otrăvește tot ceea ce nu moare. De parcă ai ști că lumea se tăvălește în osteneala trecătoare a lui, păcălita de îmbrățișările hipnotice ale nimicului. Aș fi vrut să ne lăsăm purtați de povestea unui timp fără noi. Să nu ne mai simțim stingheri sub revelația expresiilor ce le purtăm. Să colecționăm frumosul, așa cum vine, aproape inevitabil și, poate că, puțin efemer. Dar cu o certitudine lipsită de constrângerea carnală, desculță pe scena din noi și fără grija de a fugi. Un joc de-a ceea ce suntem în adevărul mințit de-o viață.