O mie patru sute şaizeci şi patru.
Nu mă dezbrac de tine, nălucă zămislită-n apogeul existenţei mele infinite... Mi-am înnecat din nou gândurile pe poteca tulbure a vieţii, sub înduioşarea patetică a incurabilului. A fost grotesc şi nedrept să pictez lacrimile chipului tău firav. Bolnav, aş putea trăi teroarea deznodământului şi-alerg să mă sacrific. E un joc iresponsabil, în care ard toate nonsensurile şi conflictele, numai pentru a asista iarăşi, spectator al propriilor paşi, în care nu există limite, ci doar stagii. Iar monologul ăsta-mi pare o nebunie, atunci când nu-l recitesc în surdină. Nu-mi rămâne decât tremurul unui zâmbet himeric şi privirea ceasurilor călcate-n picioare pe când fugeam ca un nebun în căutarea mea. Distanţele pe care nu le-am aşezat, ne-au transformat într-un enunţ cu două cuvinte, din care ne-am hrănit intensităţile.
Şi mă întreb, oare, ce ne leagă sufletele şi ne face să ne fumăm împreună nefericirea, îmbibaţi deja de prea multă dragoste?
Astfel, în vremea noastră glorioasă
RăspundețiȘtergereCare miroase-a flăcări de atom,
E câte-un front în fiecare casă
Şi uneori în fiecare om.
Nu-i nimeni liniştit, precum se vede,
Nici hoţii, nici acei ce sunt furaţi,
Există două feţe la monede,
Sunt fronturi între fraţi şi chiar în fraţi.
Pe frontul care nu ne lasă-n pace
Luptăm şi nu ajungem nicăieri,
Şi viaţă-ntreagă de un timp încoace
E-un fantomatic schimb de prizonieri.
E-o lupta-n sine, om cu om se bate,
Şi toţi de toţi se-mpiedică şi mor,
E-un front pe care marile armate
De alte fronturi sunt învinse toate
Şi nimenea nu e învingător…