Nu bănuiam, absurd, s-apară,
Tăcerea-n prag şi să-mi tresară,
Şi am voit să mi se pară.
Să despletim cu mâini ambiţii,
Din timp în timp, ca prima oară.
Încă-mi aşez, câteodată,
Pe tine fruntea-n aşteptare,
Sau urmărind câte-o scrisoare,
De care atârnă o-ncercare.
Să urle din trecut o pată,
Ce poartă 0 veche-nfăţişare.
Cheie ai pus în uşa noastră...
Dar pentru cea de-odinioară,
Mă-ntreb, nu-i cheia o povară,
Şi amintirea prea amară?
Căci e-ntuneric la fereastră,
Şi numai doliul ne-nconjoară.
După tot ce a fost, după tot ce s-a frânt
RăspundețiȘtergereNu mai ştiu unde eşti, între cer şi pământ
Recunoaşte cinstit, că e totuşi puţin
Când ne-am luat cu-mprumut pentru-ntregul destin.
Poate că te-ai retras în străvechi mănăstiri
Unde nici nu se-aud buletine de ştiri.
Parc-ai vrea să mă stigi si n-ai voie deloc,
Între toaca de fier si un clopot de foc.
Şi te-aud respirând undeva în coşmar
Şi de grija ce-o port, mă trezesc şi tresar
Şi atât te iubesc, încât dac-o să mor
Îţi mai sunt cu o viaţă şi-o moarte dator.