Istorii încâlcite.

Mi-e foame nebună - asurzitoare, mai presus de toate - acum când, desculţ sub cerul larg, răsuflarea vieţii trasează o linie incontrolabilă în sus. Mâinile încep să caute dansul frivol ce le-a înlănţuit şi se tânguie, ar vrea să-şi înfingă însetate colţii în versurile unui univers orbitor ce a încremenit surâsuri şi lacrimi. Să fie, oare,  freamătul nemărginirii noastre retrase în vid, temătoare, azvârlită-n absurdităţile unui pământ jilav ce se zvârcoleşte înspre nimic, paralizată de laturile lui strâmte şi fantasmagorii?
Mi-e foame nebună - inertă şi mută - de zâmbetul ei fraged, aparent înşelător, alternând într-un amsamblu de mişcări imprudente, imboldurile entuziasmului cu avântul nostalgiei. Privirea adâncă, tulburătoare ca fiind ultima, adesea pierdută-n mărunţişurile cotidiene. Şi ochii, da, ochii precum smaraldul... ce-mi imobilizau toate gesturile.
Şi care ea? Iubirea. Iubirea fuge uneori, dar rămâne întotdeauna acolo.