Cea fără de nume.

Cu-aceiaşi paşi, grei de emoţii,
Nu bănuiam, absurd, s-apară,
Tăcerea-n prag şi să-mi tresară,
Şi am voit să mi se pară.
Să despletim cu mâini ambiţii,
Din timp în timp, ca prima oară.

Încă-mi aşez, câteodată,
Pe tine fruntea-n aşteptare,
Sau urmărind câte-o scrisoare,
De care atârnă o-ncercare.
Să urle din trecut o pată,
Ce poartă 0 veche-nfăţişare.

Cheie ai pus în uşa noastră...
Dar pentru cea de-odinioară,
Mă-ntreb, nu-i cheia o povară,
Şi amintirea prea amară?
Căci e-ntuneric la fereastră,
Şi numai doliul ne-nconjoară.

O mie patru sute şaizeci şi patru.

Nu mă dezbrac de tine, nălucă zămislită-n apogeul existenţei mele infinite... Mi-am înnecat din nou gândurile pe poteca tulbure a vieţii, sub înduioşarea patetică a incurabilului. A fost grotesc şi nedrept să pictez lacrimile chipului tău firav. Bolnav, aş putea trăi teroarea deznodământului şi-alerg să mă sacrific. E un joc iresponsabil, în care ard toate nonsensurile şi conflictele, numai pentru a asista iarăşi, spectator al propriilor paşi, în care nu există limite, ci doar stagii. Iar monologul ăsta-mi pare o nebunie, atunci când nu-l recitesc în surdină. Nu-mi rămâne decât tremurul unui zâmbet himeric şi privirea ceasurilor călcate-n picioare pe când fugeam ca un nebun în căutarea mea. Distanţele pe care nu le-am aşezat, ne-au transformat într-un enunţ cu două cuvinte, din care ne-am hrănit intensităţile. 
Şi mă întreb, oare, ce ne leagă sufletele şi ne face să ne fumăm împreună nefericirea, îmbibaţi deja de prea multă dragoste?

Prima secundă infinită.

Iubirea a început cu mirosul pielii tale tipărit statornic pe suflet. Era aşternută peste două palme pentru care timpul nu avea forme. Odiseea iubirii a început între braţele tale albe, asemenea unor coperţi ce-mi ocroteau gândurile. 
Treapta ce-o urc acum, e de toamnă. E autobuzul spre care alerg atunci când cerul e tot mai greu şi praful pe care-l fărâm sub tălpi, lăsând urme în contur neregulat pe care, alţi paşi cândva le deformau, aruncându-le în anonimat. Treapta ce-o urc acum, e visul ce mă coboară şi se transformă într-o poveste. Alteori, las cuvintele să-mi biruie umerii şi ştiu că singurătatea s-a aşezat alături, decorată cu propria-mi neputinţă. Şi ştiu, eu sunt altfel. Unii îşi poartă singurătăţile cu ambele mâini, dar mie mi s-au lipit de palme. Am decupat amintirile ca pe nişte fotografii împrăştiate de vântul toamnei. Drumul lor începe dimineaţa, făcând ca viaţa scursă să se desfăşoare între două puncte ce-şi îndeplinesc obligaţiile de rutină. Ultimul elan e puterea de a pune un pas lângă altul în fiecare zi ce urmează. Într-un album cu cinci degete, în care tu eşti pictorul sentimentelor mele.

Plouă lumină.

Culeg iarăşi clipe
ce plouă discret,
pe rânduri banale
de-un alb inocent.
Secunde şi gânduri
calde, ce cad,
pe ziua ce-ascunde
ferestre spre iad.
Şi uite, ne plouă!
pe trupuri, din noi,
nuanţe alese
parcă în doi.
Azi plouă, ascultă!
cum plouă încet,
firescul în palme
şi totuşi, concret.
Sunt valuri străine,
sătule de sens.
Ce ştii, creşte-n umbră
şi plouă imens.

Dincolo de graniţe.

Nu-mi doresc să înfrunt alte realităţi decât cea care te cuprinde. Şi nici limite nu ştiu a avea, de când s-au spart în cele ale tale. Într-atât m-a constrâns dragostea - aş putea spune -, atât de mult te iubesc!
A mă săvârşi în Dragoste, nu-i altceva decât dorinţa de a te iubi până la capăt, de a nu mă sfârşi într-o viaţă fără de tine. Câteodată-mi eşti patimă, cateodată dezlănţuire, alteori te reverşi în mine ca liniştea nopţii. Dar, de fiecare dată, te privesc cu aceeaşi ochi: cei ai unei iubiri nestăpânite. Şi încă sunt egoist, încă vreau să fii. Ca cel mai frumos suflet a cărui unduire m-a străpuns vreodată, pe-a cărui căi nestrăbătute îmi plimb astăzi oboseala dezlipit de cunoaştere şi vrăjit de-o delicata agonie, aspirându-mă într-un singur adevăr.
Şi cum să te pierd, când te-am pecetluit în cea mai vie flacără a nemuririi? Cum să pic, când ai ridicat în mine atâta viaţă?
Or să se-aştearnă flori cândva peste cele cateva sute de zile care au trecut... Şi-am să râd cu soarele-n suflet, ştiind că ele aveau să mă-nveţe să te iubesc!
Nu ştiu a rătăci pe alte meleaguri, căci lumea se naşte şi moare în strânsoarea braţelor tale. Aici, înaripat cu-acest nicăieri, pe marginile vieţii, pentru a te urma din cele mai triste zboruri până-n cele mai înalte. Şi de parcă cerul te-ar putea aduce mai aproape, într-atât de des îi străbat cu privirea adâncurile.

Utopie.

Iar am ţesut desculţ o taină,
Şi iar mă taie când păşesc.
Cuvinte las în prag de uşă,
Noian de gânduri încâlcesc.
Precum o notă muzicală,
Răsuni şi dulce şi amar.
În ritm alert, în rimă ştearsă,
În echilibru şi-n zadar.
Au amuţit zorile-n şoapte,
În forfota de pe poteci,
Scăldate-n ploi să înflorească,
Respirul altor slove reci.
Dintr-un ungher ce viscoleşte,
Am conturat un chip plenar.
Să-mi surpe setea în ecoul -
acestui joc involuntar.