Admit

Sunt dependent. Dar, lanturile nu sunt reci. In locul unei celule, am ales cea mai luminoasa incapere. De aici pot vedea furtuna, dar nu o pot simti. O pot auzi, dar nu intelege. Si e furtuna afara, mereu a fost. Au aruncat cu pietre de cand am plecat, spunand ca mi-am inchis libertatea aici. Imi vorbeau despre ea, inconjurati fiind de toate acele cartonase rosii. Pe fiecare din ele era notata o limita importanta, un ultim titlu in ziarul vietii, o regula in jocul personalitatii.
- Libertate?
- Mai multa ca niciodata. Caci, camera in care ma aflu nu are pereti.
- Si sentimentele?
- Le-am curatat de nesiguranta propiei lor existente. Iar acum, nu mai dor. Sunt vii, traiesc !
- Si iubirea?
- Am fumat-o, am cunoscut-o in toate formele si culorile ei. Am inspirat-o adanc, lasand-o apoi sa-mi iasa prin toti porii.
- Dar dependenta?
- Zambetul ei.

Mai stii ?

Uita pentru o clipa de acea camera stramta in care te-ai incuiat atat de multa vreme. De fereastra intunecata si termopanele ei depresive. Imbraca-te in hainele cele noi, si umple-ti buzunarele cu stele. Dar, lasa-ti aripile la intrare. Astazi, nu vom zbura. Vom merge in livada optimismului sa continuam jocul ce a ramas suspendat acum o mie de clipe. Nu lasa mantia vremii sa acopere zambetele furate printre ploi ! Presara-ti pigmentul lor in palme, gandeste-te la cele ce urmeaza, si fa-ti timp de inca o imbratisare !
Acolo, in gradina sentimentelor, lumea e impanzita de desenele noastre stangace, dar petele pot fi acoperite. De data aceasta, vom lungi orizontul cu o miscare fugitiva, pentru a putea contura cerul in creioanele imaginatiei. Vom umple cu azur necunoscutul, in timp ce voi incheia si ultimul capitol. Apoi, ne vom putea odihni printre descrieri.
- Mai stii cand eram...?
- Dar si acum suntem !

Si acum... ?

Nu ti-ai pierdut sufletul, l-ai dat spre adoptie. Acum se odihneste sub lumina razelor sale, si impleteste un zambet. E in siguranta. Zace intr-un hamac al timpului, sub mireasma parfumului de iunie. Imbratiseaza vantul, il vei simti aproape !
Imbraca-te in verde si leneveste pe iarba, doar pentru a te contopi in culoarea lui.
Zambeste de cate ori te va mangaia o raza a diminetii.
Pierde-te in fiecare apus, pana vei putea numara stelele.
Ascunde-te printre randurile unei carti, il vei iubi si mai mult !
Nu ingropa lumina zilei in egoismul noptii.
Priveste cu indiferenta peretii mazgaliti de atatea trairi. Mai bine sterge-i si picteaza-i in noua culoare a vietii tale.
Smulge-ti cu stangacie umbra si lasa-te derutat pe ritmuri anonime.
Tine-ti cosmarurile in frau, si patrunde tot mai adanc in esenta lui cu fiecare noapte ce trece.
Nu hrani visele. Sculpteaza-ti si modeleaza-ti realitatea, pana vei obtine un mulaj perfect dupa al tau.
Refuza politicos lacrimile ce vor sa-ti sara in ajutor.

Nu ti-ai pierdut sufletul ! L-ai tinut de mana. Acum, ingrămădeste toata iubirea in tine, si ai grija de el in timp ce-i vei admira zborul.

Spre desăvârşire

Am luat-o spre dreapta, iarasi. Am riscat mult abatandu-ma din drum, dar am schimbat directia. M-am desprins incet de tot ce ma inconjoara, am ignorat vocile, am abandonat singura carare; cea pe care merg toti alaturi, atat de siguri parca. Privesc spre lupta ce se desfasoara intr-un haos al emotiilor si al amintirilor. O voi ridica intotdeuna inapoi pe umeri, chiar cu bratele-mi tremurande. Fara ea, as rataci pe acea carare, defapt pustie si goala... Au orbit toti, si-au inscentat propiile zambete, au colorat copacii in galben, si si-au desenat propiul Soare. E fals. Lupa e tot ce mi-a ramas acum. Fara ea, lacrimile ar trisa si ar trage in mine. Dar, nu m-ar ucide; m-ar tortura sub copacul pe care e desenata tinta rosie. Eu o facusem candva. M-ar tortura cu propiile-mi fapte si greseli... cu propiile-mi dorinte si vise desarte. De aceea le-am abandonat pe toate.
Au incercat sa strige in urma mea, dar nu-i mai puteam auzi. Nu i-am putut niciodata. Am renuntat sa aud si sa vad. Oare ei stiau? Nu, ei nu stiu si nu inteleg. Ei ma privesc doar ca pe o alta persoana disparuta, ratacind undeva departe de lume. Mi-am asumat toate riscurile si am pornit de unul singur, in propia lupta cu tot ceea ce-mi defineste limitele.
- Incertitudini, durere? Desfa-te de ele, mi-am zis. Nu-ti ameninta sufletul ca-l vei inchide iar. Nu stii sa distrugi.
Si ce daca am pierdut rasaritul? Voi pasi dincolo, spre Soare.

Caci tu imi esti nemarginirea printre atatea limite.

Mai presus de tot

Si ce daca? Minte-ma. Am invatat sa iubesc pana si felul in care o faci. Demult, mi-am despicat ranile rascolind durerea, si cautand un motiv sa o iubesc. Astfel, am vindecat-o: iubind stropul naivitatii cu care ma minti.
Acum.. ca am invatat sa inlocuiesc o lacrima cu un zambet, inaintea de a se naste, am reusit sa te inteleg. Nu e nimic de gasit in mine. Sunt doar o umbra ce s-a agatat de tine, pentru a-si alunga teama de intuneric. Ti-am daruit pana si singura raza pe care o detineam: iubirea. La inceput palpaia asemenea unui neon muribund, ratacindu-se in lumina ta. Am ramas doar o pata stearsa de intuneric straveziu, simtind nevoia constanta de a-mi purta prezenta intr-un cerc inchis in jurul tau. Sau, poate doar o adierea trecatoare in vartejul vietii tale. Ma pierd inainte, purtat de aceasta dorinta covarsitoare.
Stiu. Si ce se va alege de mine?
Te rog, nu te gandi, minte-ma din nou. Am aruncat vopseaua neagra din cutia timpului. Lacrimile s-au invechit deja; vor trece absente pe langa zambete. Imi va purta de grija verdele pal in care mi-ai colorat sufletul.
Caci ochii tai intotdeauna vor fi calzi.

Teamă

Te-am invelit atat de strans cu aripa iubirii mele, si totusi ma intreb: oare o poti simti? Bratele-mi vor sa para puternice, dar oare sunt indeajuns? Zambetul a trisat din nou ! In nebunia mea, singurul inamic imi e slabiciunea.
Si cum te voi putea tine, cand sunt atat de plin de ea?
Mi-am pictat astazi propiul univers incolor, si am tras o linie clara, bine conturata, intre trecutul sters si prezentul patat de o vointa neincrezatoare.
E haos din nou.

Umple aceasta tacere de tine, si invata-ma sa o imbratisez.

Catre o raza de soare ( Part. 2 )

- Inca nu stii? am spus, aruncand o privire spre ratiunea indesata bine undeva in subconstient. Pupilele-i mici si negre, parca mazgalite cu creionul... aveau aceeasi privire incruntata si atintita asupra mea.
- Nu te-am putut pastra langa mine. M-am saturat de strigatele tale ! Ai crezut ca-s bolnav, mi-ai diagnosticat sufletul ! Iubirea? Am combinat-o cu un strop de nebunie, si am ajuns pe culmile extazului. Doar lasa-ma sa plutesc in propiul meu stil... Prin fereastra aceasta intra acum doar lumina. Am asteptat o raza de Soare pentru a imi colora privirea, si sub lumina ei am invatat sa-mi impletesc sentimentele in cuvinte... Sa-mi pot citi sufletul. E Paradisul pe care mi l-am asumat. Am fost nevoit sa distrug tot, incercand sa ascut ura ce se afla in jurul meu.
E liniste din nou. Gandurile si vocea lor acuta parca au incetat o clipa. Am destramat o lume intreaga, sperand ca voi gasi o farama din tine. Si iata-te aici, dincolo de zgomotele ei.