Dincolo de freamătul unor clipe îngălbenite de timp şi aruncate-n tăcerea lui, în absurda noastră încercare de a ne înstrăina, devenim stângaci la orice apropiere pentru ca, mai apoi, să ne căutăm iarăşi cu voci febrile. Ne deteriorăm în tot ce-i banal, ne redefinim şi renaştem precum doi anonimi ce se îndepărtează-n îmbrăţişări. Şi tot ce ne spunem, ne spunem atunci când nu ne vorbim. De-ai şti că, ţi-am strigat numele în cele patru zări doar pentru a-ţi mulţumi că exişti...
De-ai şti că, atingerile precare ascund cel mai intim tremur al fiinţelor noastre, păstrând ecoul între cuvinte simple şi trăiri - esenţa şi eternitatea clipei...
De-ai şti tu că, dincolo de graniţa unei separări vremelnice, departe de hotarul vieţii, am înţeles că te trăiesc. Cu admiraţie şi groază, între vulgaritate şi sublim, cu entuziasm copilăresc şi satisfacţie morbidă - te trăiesc pătimaş, condiţionat de nevoia de a te cunoaşte.
Şi de-ai şti tu cât aş vrea, uneori, să mă descalţ până la naivitate şi să te las să mă vezi aşa cum sunt... Căci numai căldura sufletelor noastre ar putea cuprinde surâsul blând al veşniciei. Şi l-am întinde spre marginile lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu