Trăiri de demult.

Ştiam că va veni, din cauze total necunoscute. A fost ca şi o răsfrângere ce-mi încântase cursul lent şi costisitor al anilor amorţiţi de aşteptare, învechiţi încă de la naştere şi temători. A fost precum răcoarea şi mirosul dulce al serii. Tot aşa erau şi ochii ei - ca un amurg de vară târzie. Privirea arzătoare, aţintind unghiuri precise într-un amestec de surprindere şi hotărâre captivantă, de parcă cuprindeau complexitatea fiecărei clipe în strălucirea lor. Chipul, la fel de tulburător, sub conturul fin şi neregulat al trăsăturilor ce ii îndulceau austeritatea aşezată adesea pe el. Şi astfel, sub foşnetul unui curs impunător, a început să-mi urce pe braţe. Am purtat-o cu mine mereu... Şi-n spaţiul unei clipe, mi-am îngăduit a-i iubi fiinţa.
În acea vreme, îi alintam obrajii sub zorii fiecărei dimineţi ce se furişa prin geamul întredeschis. În acea vreme, strângea un surâs în colţul gurii, cuibărindu-şi sufletul în jurul gâtului meu. Dormea pe o margine de pat, cu faţa spre fereastră, în timp ce-i mângâiam visele şi ascundeam goliciunea vreunei lacrimi ce-mi atârna sfioasă sub pleoape. În acea vreme, înnopta în palmele mele, odihnindu-şi dorul ce-i cuprindea trupul. Uitasem cât am aşteptat-o. M-am trezit auzindu-i paşii ce călcau apăsat. Mi s-a aşezat pe genunchi fără să o strig, în timp ce-mi asculta gândurile cum se sparg în câteva vorbe pe vârful buzelor. Venise să-i dăruiesc dragostea mea. Şi mi-am îngăduit a o iubi.
În acea vreme, umblam desculţ să îi simt urmele. Azi locuiesc într-un colţ mai îndepărtat. Tabloul, însă, aparţine aceloraşi timpuri, iar eu mi-am îngăduit şi azi să o iubesc.