Cu-aceiaşi paşi, grei de emoţii,
Nu bănuiam, absurd, s-apară,
Tăcerea-n prag şi să-mi tresară,
Şi am voit să mi se pară.
Să despletim cu mâini ambiţii,
Din timp în timp, ca prima oară.
Încă-mi aşez, câteodată,
Pe tine fruntea-n aşteptare,
Sau urmărind câte-o scrisoare,
De care atârnă o-ncercare.
Să urle din trecut o pată,
Ce poartă 0 veche-nfăţişare.
Cheie ai pus în uşa noastră...
Dar pentru cea de-odinioară,
Mă-ntreb, nu-i cheia o povară,
Şi amintirea prea amară?
Căci e-ntuneric la fereastră,
Şi numai doliul ne-nconjoară.
Nu mă dezbrac de tine, nălucă zămislită-n apogeul existenţei mele infinite... Mi-am înnecat din nou gândurile pe poteca tulbure a vieţii, sub înduioşarea patetică a incurabilului. A fost grotesc şi nedrept să pictez lacrimile chipului tău firav. Bolnav, aş putea trăi teroarea deznodământului şi-alerg să mă sacrific. E un joc iresponsabil, în care ard toate nonsensurile şi conflictele, numai pentru a asista iarăşi, spectator al propriilor paşi, în care nu există limite, ci doar stagii. Iar monologul ăsta-mi pare o nebunie, atunci când nu-l recitesc în surdină. Nu-mi rămâne decât tremurul unui zâmbet himeric şi privirea ceasurilor călcate-n picioare pe când fugeam ca un nebun în căutarea mea. Distanţele pe care nu le-am aşezat, ne-au transformat într-un enunţ cu două cuvinte, din care ne-am hrănit intensităţile.
Şi mă întreb, oare, ce ne leagă sufletele şi ne face să ne fumăm împreună nefericirea, îmbibaţi deja de prea multă dragoste?
