În spatele unui zâmbet.

...mi-e dor de tot ce-nseamnă "tu". Căci flăcările acestui joc de lupte - acest amar şi dulce joc -, în zbuciumul său blând şi brutal totodată, mă arde. Din adâncurile cele mai vii, mă arde de mine ! Şi ah, nu ştiu să mă reinventez fără de tine..

Nu vreau să-mi scriu lacrimile, să-mi pictez noaptea la ferestre. Mi-am mânjit un larg şi somptuos zâmbet pe chip, din al cărui lumină vagă încerc să gust, zidindu-mi un "concret" iluzoriu. Dar întunericul încă mai strigă-n mine uneori, şi ecoul strigătului său îmi loveşte golurile ! Şi strig şi eu - atunci când frica-mi dă târcoale mai mult ca oricând, atunci când teama îmi devine singurul adevăr ce contrastă atât de puternic cu ultimele-mi licăriri - sub ameninţarea ascuţitului tăiuş al propriilor gânduri, sub rafale de vise ce nu vor a se stinge parcă, şi frunze vestejite de amintiri.

Şi cum - pe ce drum nebănuit ori cale încă nevăzută - mă voi croi spre înainte? Din ce trecut voi renaşte spre viitor, fără a privi înapoi?

Mă simt contaminat de mine atunci când zac, de parcă m-aş afla într-o lentă - dar sigură - putrefacţie. Sunt propriu-mi prizonier încâlcit în mrejele unei iubiri ce-mi poartă dureros paşii înspre nefiinţă - înspre liniştitoarea absorbire a nefiinţei - lucid fiind în iraţionala-mi luciditate. Şi strig iar Cerului: ajută-mă să pot urma dragostea până în străfundurile sale şi neobosit să înfrunt barierele firescului, pentru ca dincolo de înfrângere să mă pot îmbăta de ea ! Căci m-aş mai putea ierta vreodată apoi, de fuga-mi mişelească oare?