Clipe de azi

Nu stiu nici unde sunt si nici cat mi-a ramas de mers, dar sunt asa cum mi-am dorit sa fiu dintotdeauna: intre mine si sentimente, undeva la mijloc.
Si cuprind in privirea-mi fugara caldura fiecarei zilei, pentru a o tine strans apoi, sub lumina rece a noptiilor de toamna.
Si culeg pete de Soare ce miros a tine, si linistea din zborul pasarilor pentru a umple clipele.
Te-am intalnit in zambetul zilei de azi; la fel de calda ca intotdeauna, la fel de plina de diversele culori cu care ma imbeti.
Nu stiu daca ceva s-a schimbat. De nenumarate luni acelasi ritual. Soarele ce se reflecta atat de puternic in ferestrele sufletului meu, ochii mijiti de zi cu care intampin dimineata strecurandu-ma pe balcon, fotografiile aruncate pe birou si aceeasi privire transparenta cu care te zaresc.
Sunt beat de tine. Respir lumina.
Pasii mei tin ritmul, fosnetul frunzelor imi pare cea mai frumoasa muzica, vantul se intrece in triluri... Imi observi cautarea insistenta si te intrebi de ce iubesc ziua ?! Atata zarva, atata agitatie. Dar ziua e tacuta pentru mine; sub pielea mea timpul isi construieste o casa, in mintea mea timpul nu mai exista demult.

Azi am tinut buzele intredeschise numai cat sa-ti spun „Te iubesc”.

Obsesie

La inceput am fost doar eu. Si imi cresteam iubirea acasa ca pe un caine credincios. Caldura ei - cel mai puternic euforzinat. Iar zilele-mi cresteau in loc de aripi.
De data aceasta, alerg pe scena vietii in picioarele goale, dezvoltand o obsesie nebanuita pentru un spatiu-n care nu am pasit niciodata. Sunt mai usor in fiecare clipa. Innebunesc - si asta pare o idee excelenta. Din cand in cand imi ascut gandurile. Din cand in cand imi plang lacrimile si astept speranta ca mai urmeaza ceva. M-am apucat de mana neputincios, si-am rupt o parte din mine, aruncand-o de partea cealalta a mortii. Nu mi-a spus nimeni ce se va intampla. Am vazut doar o nepasare asezandu-se ca praful peste lume.
Dar nu plange. Am filtrat lumina de intuneric, si m-am mutat de curand pe o insula ce poarta numele tau. Promit sa alerg pana voi intrece tristetea, nu plange. De cand praful si linistea m-au invaluit, sunt plin de betia unei lumini in care scuip halucinatii simple. Usi deschise, aerul inexistent dintre noi... nimic care sa ne desparta aici. Asa se termina dragostea: se ingroapa intr-o dragoste mai mare.
Ma aflu ca si spectator la reprezentatia propiei piese. Am ras, m-am isterizat, am lacrimat si am tipat... apoi vocea mi s-a pierdut in luminile rampei.
De ceva timp adopt tot ce-mi iese in cale: distante, singuratati ce-mi umplu paharele... pana si zborul pasarilor ce taie orizontul. Am adoptat si-o limba straina de toti; e adapostul in care-mi ascund sufletul.
Iubesc prin tine - prin golurile si plinurile tale, fiindca ele imi amintesc de viata. Cu amintiri culese din caldura inimii aburind peste clipele ce tremura intre noi.

Si ma resemnez, spunandu-mi ca te iubesc prea mult pentru a te avea.

O alta viata

Sufletele noastre, doua camere cu pereti albi infometati de culoare, si tavan mirosind a parafină. Fara lumina, nici acuoarele. Doar un iz dulceag de mar uscat, uitat pe pervazul ferestrelor din dreapta. Acolo s-au privit intâia oara. Si-au fixat umbrele, un amestec eclectic: inocenta candidă si iubire plenară.
Si aici si intre noi, e-atat de vara. E vara si atat. Ca-n doru-mi fierbinte care ingheata visul.
De ti-as uita numele, m-as strecura singur pe marginea drumului pana l-as auzi in strigatul sufletului meu. Apoi m-as aseza langa el, sa privim cu genele imbratisate spre ecranul micului univers, ce-l voi umple de tine.
Ne-am consumat asemenea gazului dintr-o bricheta, dar nu uita nimic din viata asta. Ascute fiecare zambet, fa semne in adancul asteptarilor coapte. Merita sa pasim spre locul unde merg amintirile, multumiti de lantul ce ne leaga de ele.
Intotdeauna ramane acelasi lucru; o sete infernala. Peste o vreme probabil voi rade cu fata-n coltul camerei hipnotizat de timp, spunandu-mi rugaciunea in speranta ca apari. Lipsit de greutate si de lume. Lucrurile dispar incet, cate putin, sa faca loc. Amorteala cucereste o parte din noi, dar ceva lipseste... ca-ntr-o culoare in starea alb-negru.
M-am gandit cum sa te oglindesc in mine, zacand alaturi de un tren ce cară lumina si-o usa catre un univers paralel. Vom fi o poveste in care copacii isi innoadă ramurile deasupra orizontului. Stiu doar mainile tale in jurul gatului meu, tinandu-ma strans ca sa nu ma pierzi, pe muzica miilor de culori in care sunt prinsi muribunzii. Suntem dezastrul ideal, suntem defecti pentru o viata topita sub sunetele ploii. Corecta atat timp cat nu ne agatam de ea.
O tresarire promitatoare.
O noua lumina spre care pasesc, cu originea la mii de ani departare.
Iluzia perfecta.
Poate ne vom reintalni candva.

Control

Visele nu ma mai incapeau, asa ca mi-am crestat pieptul sa le hranesc direct din mine. Dospesc zilele in cuvinte, inconjurat de suflete abatute ce-si ascund feţele-n palme. Le pot surprinde uneori privirile secatuite de speranta, atintite asupra mea... intrebandu-se de ce pot zambi. Prin fereastra deschisa le pot auzi tipetele. Dar ele nu stiu... continua a isi feri ochii de ai mei, incercand sa mascheze oasele dezvelite si macinate de furtuni.
Alerg de parca as vrea sa prind din urma clipa ce vine, cu aceeasi sete mereu. De parca as vrea sa strang toata lumina gramada in pumn, asa iubesc. Am umplut gura mortii de viata. Are flori albe si proaspete langa, eu am naluci de dragoste si raze ce-mi bat in geam. Raze fara brate - ce nu te vor putea imbratisa vreodata, raze fara picioare - ce nu-ti vor calca urmele. Dar am omorat tot ce misca in mine, incat sa iubesc tot mai mult. Incat fortele de expansiune ale viselor sa se inverseze si sa te aduc in bratele mele. Voi strange toate stelele in jurul tau doar pentru a-ti lumina chipul.
Nu sunt constant, nu sunt nici om. Am fost gasit intr-un sanţ, culegand orele-n palma. Numaram clipele pana cand o raza avea sa traverseze peretii inalti ai Cerului. Singuratatea mea e o comedie muta, iar eu nu pot vorbi; mi-am pariat dragostea pe tacere. Inima-mi bate cu acelasi ritm, are varful infipt in tine. S-a oprit candva la doua fara doua minute. Abia dupa multi ani, cand radacinile mi s-au intalnit sub pamant, m-am trezit desfrunzit. Praful era gros... si linistea coplesitoare. Eram singurul spectator ramas sa aplaude, cu bratele intepenite ca-ntr-o imbratisare. M-am ghemuit incercand sa-mi strang sufletul la piept, si mi-am dat seama ca nu mai aveam unul.
Am platit sa traiesc o viata de piatra aruncata intr-o eclipsa de lume. Nici macar aceasta nu-mi poate transforma in realitate obsesiile. Abia cand am muscat din sfarsitul dorintelor, am zambit pentru prima oara cu pofta.

Sunt... eşti.

Sunt pentru tine. Intotdeauna. Imi spun ca nu-mi pasa ce va fi.
Topesc fiecare zi, inspirand aroma clipelor si a momentelor in care ma pregatesc sa trag noaptea peste mine. Dar ce-mi pasa? Inspir si mai adanc secundele ce se vor scufunda din nou in intuneric.
De ce mai plangi cand sunt aici cu tine? De ce mai plang... ?
Pareri de rau, atingerea privirilor, lacrimile-ti... asemenea unui fluture ce-mi loveste cu aripile pielea intacta. Am inima imprastiata cu otrava. Aerul s-a lipit de mine, prinzandu-ma in miezul lui. Asa ai stat si tu o vreme... asa te-am lasat pe malul visurilor noastre, ramas pustiu. Asteptai sa spun ceva care sa sape in stanci pana ajunge la tine, dar am tacut. Si tip acum, inodand sunetele, legandu-le intr-un lant. Tai in roci, scuip cuvinte, incercand eliberarea. Am macinat ore intregi cu privirea in urma. Poate ca asta e usa prin care trecem unul spre altul. Un spital fara medici... doar sufletele noastre amputate.
Iata-ma ! Voi musca din adancul meu pana voi termina de trait. Am reinceput lupta cu imposibilul ce-mi asterne la picioare carari aparent netezi, pornind de pe cea mai jos treapta a necunoscutului. Demult, sfasiasem din jurnal pagina noastra... insa, ai refacut-o cat timp am fost plecat. Pastrezi cuvintele frumoase pentru final, asa esti tu; in timp ce eu le imprastii in haosul infernal ce ma defineste. Asa suntem noi. Ai pastrat in tine linistea dupa care am alergat mereu. Ceata placuta care se intinde peste ganduri si minte, linistea de inainte de toate, si cea care urmeaza. Visul.
Lumea priveste cum ma transform din om in acelasi om, si nu intelege. Sunt liber de frica, liber de dorinte, liber de mine. Sunt bogat. Si tu esti la fel, ai toate partile noastre. Dincolo de tot, timpul tremura. Iar noi ne scuturam impreuna de clipele ce-au ruginit, de zilele vestejite ale toamnei... prin miscari sub forma de dans. Durerea cade in propia-i teama, se absoarbe pe sine. Luminile innebunesc, se sperie de umbrele noastre. Nu avem nevoie de ele ! Simple reprezentari in jocul vietii.
Asemenea mie, asa esti si tu. Separata de ganduri, in golul amintirilor... unde nu se mai gaseste nimic. Nici macar o frunza uscata sau o lacrima moarta. Ne amestecam in aceeasi calatorie, spre interior... in caldura mainilor care se strang. Ne fumam obsesiv visele, pentru a ne putea purta pasii cand propiile obsesii ne vor dobora. Aceleasi... intotdeauna mai albe, intotdeauna mai negre. Tot mai nerabdatori, departe de orice perfectiune, precum pietrele: toate acordate intr-o stare de singuratate. O lume nebuna si-a facut cuibul in noi, lipsa e singurul semn de generiozitate pe care-l avem. Atat ne-a fost permis.
Fericirea noastra e un perete gol, pictat cu flori albe, pe care scriem ce vrem. Apoi zambim tâmp, la fel ca lumina ce zace pe zidul fericirii. Caci unicul diamant pe care ti l-am oferit vreodata, a fost stralucirea mea sumbra.

Ultima tigara

Ma plimb agale, strabatand zilele-n care mor, doar pentru a o lua de la-nceput. Sub povara pasilor ce-i port pe aceste cai ametitoare, pot auzi ecoul regretelor strivindu-se. Am ras cand Universul s-a destramat, apoi am inmuiat glasul rasetelor in lacrimi. Am alergat in jurul inimii si mi-a fost teama in fiecare zi. Am auzit strigatele infundate ale exploziilor din adancuri, si mi-a fost teama in fiecare clipa. Numai asa m-am putut infrange. M-am invartit imprejurul gloantelor care nu m-au ucis, doar pentru a le infrunta.
E vremea sa ma bucur de pierderea definitiva a luciditatii. Sa jefuiesc barci cu vise pentru a intelege ca frica desparte visatorul de capriciile lui. Cand te gadili cu atingerea necunoscutului, observi cum teama se transforma in spectacol. Aud voci soptind prin ungherele sufletului, iar frica a devenit emotia unei asteptari.
Mi-am indulcit monotonia, durerea am raspandit-o prin cuvinte ornate cu grija, si astfel viata a prins un aspect cat de cat placut. Dar... lipsesc eu. M-am ars, in timp ce cateva clipe teseau amintiri. M-am ars, datorita frigului ce crestea in mine asemenea unui vid. M-am ars, ca serile sa nu-mi para triste. Am aprins o ultima tigara, aruncand fumul cu putere in pereti. Mi-am ars sufletul, am fumat din mine. Mi-am stins lacrimile in ea.
As deschide usile iarasi larg, lasand vantul sa-mi imprastie visele, insa nu pot... Nu te mai pot privi, nu iti mai pot vorbi decat o limba moarta; ma apropii de cuvinte si tac. Nu te-as putea lasa sa ma mai vezi asa cum sunt defapt: tensiunea momentului, o muzică infernala ce-ti clatina mintea. Nu pot pasi infara cuibului, lumina s-ar risipi. Am absorbit-o doar din cateva secunde ce ascund o tacere uriasa. Nu pot iesi de aici... ar reinvia conturul negru imprejurul ochilor mei. Mi-as manji sufletul cu lacrimi murdare.
E timpul sa innebunesc pentru a incepe o noua viata-n care voi uita tot ce-am dobandit. Cand va fi timpul, ma voi trezi. Te voi atinge si te voi recunoaste.
Cand va fi.