Povestea nescrisă.

Până acum!, spun hotărât, așezat pe câteva pietre care semănate alături formează un tărâm drag și rădăcinile unui dialog purtat în urmă cu un an. Pe buze-mi ard cuvinte ce se cer mărturisite.
Aici pot să-ți spun, știind că nu vei întreba. Mințile mi le-am pierdut într-o poveste neobișnuită - una ce a reușit să mă urmărească. Te-am schițat până în cele mai mici amănunte. Și-atunci când te-am găsit, am înțeles că lucrarea propriilor gânduri nu mi-a stat împotrivă. Îmi place să cred c-am făcut un pact ce poartă conotația unei enigme care se transformă alteori într-o nebunie precară.
Mă răsucesc și fac alți câțiva pași pe cărarea pietruită...
Aș vrea să poposim cândva aici, alături, sub mărul ce-și revarsă aproape impunător florile în soarele de aprilie. De-ai ști că nu mă pot ține departe de tine. Orb aparent și nebun în taină, îmi propulsez existența depășit de realitate, doar pentru a-mi cerne libertatea sub trăiri nesupuse de timp. Căci din vremea-n care te căutam am știut că mi-ar fi îndeajuns să fii și să fiu.

Epistola unei zile ploioase.

Îmi îndrept privirea către mucul de țigară rămas inert în scrumieră. Socot că trebuie să-mi reevaluez povestea pe care am lăsat-o de izbeliște și n-am trăit-o altfel decât pe cântecul gândurilor de nenumărate ori. Socot că vreau fiecare dorință pe care o respir, că nicicând n-am fost mai aproape de stropii reci ce cad peste zi și de cerul ce se încalecă cu norii peste lume. Ascult respirația cum mi se întretaie, e o tăcere plină de zbucium în care sufletul se luptă să-și ocupe tronul. Se luptă pentru fărâma lui de rai... Nu vrea să lase urmele palmelor tale pe un trup imun. 
Parcă-mi tot bați în minte astăzi, ca-n multe alte zile în care-mi plec genunchii lăsând soarele să-mi sărute creștetul. Sunt om și am nevoie de tine, căci pământul e prea mare și-mi suflă vântul printre coaste! Păcatul e al meu; nu am curajul să renunț. Ești gata să ne purtăm o eternitate?

Confesiunea zilei de 4.

Dimineața aceea mirosea a somn, a fum de țigară și a suflete goale. Aș fi vrut să ne acoperim cuvintele cu tăceri și să ne trăim cât ne este dor. Să-mi revărs sufletul pe pielea doritoare de glorie naivă, să presar pe ea amănuntele bizare ale gesturilor și să-mi asculți mâinile cum zboară. În ele stau cuminți - fără nume și fără chipuri - șoaptele trupurilor, dincolo de logica schiloadă a paradoxului existențial și de astenia meditativă a echilibrului.
Necunoscutul plecase departe - la fel și eu de mine. De parcă abia așteptase să tac ca să-și poată ține el discursurile... Și aș fi vrut să mă uit la tine de parcă n-aș fi fost acolo. Și aș fi vrut să te uiți la mine de parcă ai ști că timpul este numai o cicatrice ce prinde rădăcini temporare și otrăvește tot ceea ce nu moare. De parcă ai ști că lumea se tăvălește în osteneala trecătoare a lui, păcălita de îmbrățișările hipnotice ale nimicului. Aș fi vrut să ne lăsăm purtați de povestea unui timp fără noi. Să nu ne mai simțim stingheri sub revelația expresiilor ce le purtăm. Să colecționăm frumosul, așa cum vine, aproape inevitabil și, poate că, puțin efemer. Dar cu o certitudine lipsită de constrângerea carnală, desculță pe scena din noi și fără grija de a fugi. Un joc de-a ceea ce suntem în adevărul mințit de-o viață.

Capitolul 19: Ritualul renașterii.

Am scris:
Sunt ca și o sală goală. Pentru cine joc roluri? Pe cine vreau să mint cu adevăruri schiloade? 
A fost începutul unei șoapte ce a urlat în mine. Și de atunci are chip. Doar aripile oarbe îmi pot povesti ce n-am știut să văd. Și am scris:
În imaturitatea subtil conjugată la un scandalos egoism, am fugit de îmblânzirea timpului, administrându-mi intravenos o furtună, socialmente irațională. Și-ntr-o singurătate nemăsurabilă, m-am ajutat să găsesc pretexte lascive. Toate lucrurile firești migrau către inimaginabil. Așa am început să trăiesc nicăieri. De restul poveștii, am cumpărat vise. 
Îmi este sufletul vinovat de neputința de a trăi cu ușile deschise. Și am scris:
Sunt gol sau nebun, oare? Pentr că, astăzi, uit de sicriul capriciului înnăscut. Nu fac ceea ce am spus, fac ceea ce am vrut să spun. În spasmele regretelor, îmi urlă tăcerea. Și-mi este iubire. De tine, suflet fragil, ce poartă un zâmbet salvat de maturitatea trăită într-un decor șubred, ce încă poartă-n ochi povești dintr-un poem nescris. 
Zâmbesc amar. Precum un orb ce se-ntâlnește cu el însuși. Și iarăși, am scris:
Din prea iubire de sine am trăit la întâmplare. Mi-am pierdut răbdarea în cămașa de forță ce-mi precede incurabil nebunia! Mă lepăd de cuvintele ce-mi atârnă-n colțul buzelor, eliberez veșnicia îngrămădită la periferia oaselor mele! Și de restul viselor, cumpăr povestea.

Paşi către tine.

Dincolo de freamătul unor clipe îngălbenite de timp şi aruncate-n tăcerea lui, în absurda noastră încercare de a ne înstrăina, devenim stângaci la orice apropiere pentru ca, mai apoi, să ne căutăm iarăşi cu voci febrile. Ne deteriorăm în tot ce-i banal, ne redefinim şi renaştem precum doi anonimi ce se îndepărtează-n îmbrăţişări. Şi tot ce ne spunem, ne spunem atunci când nu ne vorbim.
De-ai şti că, ţi-am strigat numele în cele patru zări doar pentru a-ţi mulţumi că exişti...
De-ai şti că, atingerile precare ascund cel mai intim tremur al fiinţelor noastre, păstrând ecoul între cuvinte simple şi trăiri - esenţa şi eternitatea clipei...
De-ai şti tu că, dincolo de graniţa unei separări vremelnice, departe de hotarul vieţii, am înţeles că te trăiesc. Cu admiraţie şi groază, între vulgaritate şi sublim, cu entuziasm copilăresc şi satisfacţie morbidă - te trăiesc pătimaş, condiţionat de nevoia de a te cunoaşte.
Şi de-ai şti tu cât aş vrea, uneori, să mă descalţ până la naivitate şi să te las să mă vezi aşa cum sunt... Căci numai căldura sufletelor noastre ar putea cuprinde surâsul blând al veşniciei. Şi l-am întinde spre marginile lumii.

Trăiri de demult.

Ştiam că va veni, din cauze total necunoscute. A fost ca şi o răsfrângere ce-mi încântase cursul lent şi costisitor al anilor amorţiţi de aşteptare, învechiţi încă de la naştere şi temători. A fost precum răcoarea şi mirosul dulce al serii. Tot aşa erau şi ochii ei - ca un amurg de vară târzie. Privirea arzătoare, aţintind unghiuri precise într-un amestec de surprindere şi hotărâre captivantă, de parcă cuprindeau complexitatea fiecărei clipe în strălucirea lor. Chipul, la fel de tulburător, sub conturul fin şi neregulat al trăsăturilor ce ii îndulceau austeritatea aşezată adesea pe el. Şi astfel, sub foşnetul unui curs impunător, a început să-mi urce pe braţe. Am purtat-o cu mine mereu... Şi-n spaţiul unei clipe, mi-am îngăduit a-i iubi fiinţa.
În acea vreme, îi alintam obrajii sub zorii fiecărei dimineţi ce se furişa prin geamul întredeschis. În acea vreme, strângea un surâs în colţul gurii, cuibărindu-şi sufletul în jurul gâtului meu. Dormea pe o margine de pat, cu faţa spre fereastră, în timp ce-i mângâiam visele şi ascundeam goliciunea vreunei lacrimi ce-mi atârna sfioasă sub pleoape. În acea vreme, înnopta în palmele mele, odihnindu-şi dorul ce-i cuprindea trupul. Uitasem cât am aşteptat-o. M-am trezit auzindu-i paşii ce călcau apăsat. Mi s-a aşezat pe genunchi fără să o strig, în timp ce-mi asculta gândurile cum se sparg în câteva vorbe pe vârful buzelor. Venise să-i dăruiesc dragostea mea. Şi mi-am îngăduit a o iubi.
În acea vreme, umblam desculţ să îi simt urmele. Azi locuiesc într-un colţ mai îndepărtat. Tabloul, însă, aparţine aceloraşi timpuri, iar eu mi-am îngăduit şi azi să o iubesc.

Notă.

9 ianuarie 2014

M-am strecurat atât de aproape, încât îmi era teamă c-ai putea să-mi auzi bătăile inimii. Mi se părea perfect să-ţi şoptesc, să înmulţesc clipele şi să le las să cadă peste noi - apăsat, cald, şovăielnic şi stângaci -, clipele acelea hoinare, cerşite, ce străluceau! Şi-ncet, dar adânc şi flămând totodată, fremătam primindu-ţi glasul, aidoma unui cerşetor care doar... cere! Dincolo de toată tăcerea, distingeam un tipar vechi din care mă hrăneam ca odinioară fără ca tu să desluşeşti misterul, ştiind că eşti acolo şi sperând că, dacă adun ceasurile, vei fi cu un pas mai aproape de mine. Am sfidat timpul sub un număr pregnant - 16:13 pm.

Post Scriptum.

În ce direcţie-ţi alerg prin gânduri,
Cum suflu azi, eu, oare-n pieptul tău?
Străpung amar şi greu, precum străpungi tu-n mine,
Şi-n viaţa toată ce m-a dezvelit de tine?
Poţi să te minţi că nu va fi un noi mereu...?
Doar vocea goală-a sufletelor ne mai leagă,
Abandonate-ntr-un destin meschin!
Ne taie calea zvonuri pe sub cer,
Rescrise-n vers străin - pe post de prizonier,
Pribeag către delir, ce-şi caută alin.

Istorii încâlcite.

Mi-e foame nebună - asurzitoare, mai presus de toate - acum când, desculţ sub cerul larg, răsuflarea vieţii trasează o linie incontrolabilă în sus. Mâinile încep să caute dansul frivol ce le-a înlănţuit şi se tânguie, ar vrea să-şi înfingă însetate colţii în versurile unui univers orbitor ce a încremenit surâsuri şi lacrimi. Să fie, oare,  freamătul nemărginirii noastre retrase în vid, temătoare, azvârlită-n absurdităţile unui pământ jilav ce se zvârcoleşte înspre nimic, paralizată de laturile lui strâmte şi fantasmagorii?
Mi-e foame nebună - inertă şi mută - de zâmbetul ei fraged, aparent înşelător, alternând într-un amsamblu de mişcări imprudente, imboldurile entuziasmului cu avântul nostalgiei. Privirea adâncă, tulburătoare ca fiind ultima, adesea pierdută-n mărunţişurile cotidiene. Şi ochii, da, ochii precum smaraldul... ce-mi imobilizau toate gesturile.
Şi care ea? Iubirea. Iubirea fuge uneori, dar rămâne întotdeauna acolo.

Cea fără de nume.

Cu-aceiaşi paşi, grei de emoţii,
Nu bănuiam, absurd, s-apară,
Tăcerea-n prag şi să-mi tresară,
Şi am voit să mi se pară.
Să despletim cu mâini ambiţii,
Din timp în timp, ca prima oară.

Încă-mi aşez, câteodată,
Pe tine fruntea-n aşteptare,
Sau urmărind câte-o scrisoare,
De care atârnă o-ncercare.
Să urle din trecut o pată,
Ce poartă 0 veche-nfăţişare.

Cheie ai pus în uşa noastră...
Dar pentru cea de-odinioară,
Mă-ntreb, nu-i cheia o povară,
Şi amintirea prea amară?
Căci e-ntuneric la fereastră,
Şi numai doliul ne-nconjoară.

O mie patru sute şaizeci şi patru.

Nu mă dezbrac de tine, nălucă zămislită-n apogeul existenţei mele infinite... Mi-am înnecat din nou gândurile pe poteca tulbure a vieţii, sub înduioşarea patetică a incurabilului. A fost grotesc şi nedrept să pictez lacrimile chipului tău firav. Bolnav, aş putea trăi teroarea deznodământului şi-alerg să mă sacrific. E un joc iresponsabil, în care ard toate nonsensurile şi conflictele, numai pentru a asista iarăşi, spectator al propriilor paşi, în care nu există limite, ci doar stagii. Iar monologul ăsta-mi pare o nebunie, atunci când nu-l recitesc în surdină. Nu-mi rămâne decât tremurul unui zâmbet himeric şi privirea ceasurilor călcate-n picioare pe când fugeam ca un nebun în căutarea mea. Distanţele pe care nu le-am aşezat, ne-au transformat într-un enunţ cu două cuvinte, din care ne-am hrănit intensităţile. 
Şi mă întreb, oare, ce ne leagă sufletele şi ne face să ne fumăm împreună nefericirea, îmbibaţi deja de prea multă dragoste?

Prima secundă infinită.

Iubirea a început cu mirosul pielii tale tipărit statornic pe suflet. Era aşternută peste două palme pentru care timpul nu avea forme. Odiseea iubirii a început între braţele tale albe, asemenea unor coperţi ce-mi ocroteau gândurile. 
Treapta ce-o urc acum, e de toamnă. E autobuzul spre care alerg atunci când cerul e tot mai greu şi praful pe care-l fărâm sub tălpi, lăsând urme în contur neregulat pe care, alţi paşi cândva le deformau, aruncându-le în anonimat. Treapta ce-o urc acum, e visul ce mă coboară şi se transformă într-o poveste. Alteori, las cuvintele să-mi biruie umerii şi ştiu că singurătatea s-a aşezat alături, decorată cu propria-mi neputinţă. Şi ştiu, eu sunt altfel. Unii îşi poartă singurătăţile cu ambele mâini, dar mie mi s-au lipit de palme. Am decupat amintirile ca pe nişte fotografii împrăştiate de vântul toamnei. Drumul lor începe dimineaţa, făcând ca viaţa scursă să se desfăşoare între două puncte ce-şi îndeplinesc obligaţiile de rutină. Ultimul elan e puterea de a pune un pas lângă altul în fiecare zi ce urmează. Într-un album cu cinci degete, în care tu eşti pictorul sentimentelor mele.

Plouă lumină.

Culeg iarăşi clipe
ce plouă discret,
pe rânduri banale
de-un alb inocent.
Secunde şi gânduri
calde, ce cad,
pe ziua ce-ascunde
ferestre spre iad.
Şi uite, ne plouă!
pe trupuri, din noi,
nuanţe alese
parcă în doi.
Azi plouă, ascultă!
cum plouă încet,
firescul în palme
şi totuşi, concret.
Sunt valuri străine,
sătule de sens.
Ce ştii, creşte-n umbră
şi plouă imens.

Dincolo de graniţe.

Nu-mi doresc să înfrunt alte realităţi decât cea care te cuprinde. Şi nici limite nu ştiu a avea, de când s-au spart în cele ale tale. Într-atât m-a constrâns dragostea - aş putea spune -, atât de mult te iubesc!
A mă săvârşi în Dragoste, nu-i altceva decât dorinţa de a te iubi până la capăt, de a nu mă sfârşi într-o viaţă fără de tine. Câteodată-mi eşti patimă, cateodată dezlănţuire, alteori te reverşi în mine ca liniştea nopţii. Dar, de fiecare dată, te privesc cu aceeaşi ochi: cei ai unei iubiri nestăpânite. Şi încă sunt egoist, încă vreau să fii. Ca cel mai frumos suflet a cărui unduire m-a străpuns vreodată, pe-a cărui căi nestrăbătute îmi plimb astăzi oboseala dezlipit de cunoaştere şi vrăjit de-o delicata agonie, aspirându-mă într-un singur adevăr.
Şi cum să te pierd, când te-am pecetluit în cea mai vie flacără a nemuririi? Cum să pic, când ai ridicat în mine atâta viaţă?
Or să se-aştearnă flori cândva peste cele cateva sute de zile care au trecut... Şi-am să râd cu soarele-n suflet, ştiind că ele aveau să mă-nveţe să te iubesc!
Nu ştiu a rătăci pe alte meleaguri, căci lumea se naşte şi moare în strânsoarea braţelor tale. Aici, înaripat cu-acest nicăieri, pe marginile vieţii, pentru a te urma din cele mai triste zboruri până-n cele mai înalte. Şi de parcă cerul te-ar putea aduce mai aproape, într-atât de des îi străbat cu privirea adâncurile.

Utopie.

Iar am ţesut desculţ o taină,
Şi iar mă taie când păşesc.
Cuvinte las în prag de uşă,
Noian de gânduri încâlcesc.
Precum o notă muzicală,
Răsuni şi dulce şi amar.
În ritm alert, în rimă ştearsă,
În echilibru şi-n zadar.
Au amuţit zorile-n şoapte,
În forfota de pe poteci,
Scăldate-n ploi să înflorească,
Respirul altor slove reci.
Dintr-un ungher ce viscoleşte,
Am conturat un chip plenar.
Să-mi surpe setea în ecoul -
acestui joc involuntar.

Cununi de ani.

Nu ştiu de tu, îmi eşti acum,
Vis efemer ori viaţă!
Poate-adevăr pătat de timp,
Cu temelii de ceaţă?
Dar am făcut din tine cer,
Pe cea mai ştearsă zare...
Şi-ncet, pe-un an întreg de nori,
Eu presărat-am soare!
Am redescoperit tăceri,
Demult apuse-n mine.
Şi-a lor lumină, care azi,
Dăinuie doar prin tine.
De-a pururi voi purta poveşti,
Pe-a mea-ntreagă vecie,
Ce de atâtea amintiri,
Iscat-au nebunie!
Din moartea lor, clădit-am vieţi,
Sub nopţi de ploi cu stele.
Noi veacuri, umede de dor,
Ce te mai poartă-n ele.
Şi-ntr-un zadar, ce azi mi-e tot,
Pecetluit de-o rază,
Un ultim zbor pribeag de noi,
Privirea-mi luminează.
Căci îmi tresari în cale vag,
Mai mult cu orice clipă.
În adieri, cu-alai de cânt,
Pe-a zorilor aripă.
Osânde dulci pe frunte port
Tu, de-mi eşti asfinţitul.
Pe voci de îngeri voi călca,
Să-ţi gust, iar, infinitul.
Dragostea-mi este chip de lut
Nu va putea să poarte,
Pe braţele-i veşmânt etern,
Poveri, pe margini sparte.
O, şi de aş putea găsi,
Refugiu-n tragedie!
Pe pagini care rispipesc,
Fărâmi de nebunie...
Spre-ntinderi blânde îmi înclin,
Acum, naivitatea.
Se-ntinde viaţa-n faţa mea,
Se-ntinde, dar, şi moartea!
Din doru-mi de nemărginit
Şi-atâta nemurire,
Beţia lumii-ntregi o port,
Făgăduind iubire.
S-au vestejit deasupra mea
Şi timpul, şi dorinţa.
Ca un dezastru milostiv,
Ce-mi mistuie fiinţa.
Dar agăţatu-m-am de tot,
Să vieţuiesc furtunii.
Tulpini de nori întrezăresc,
De-aici, din vârful culmii.
Adesea-n prăbuşirea mea,
Am fost ţărână vie.
Pământ şi cer să îţi pot da,
Şi-o viaţă dintr-o mie!
Mireasma vremii ce-a trecut
Pe-o ramură de stele,
Cu tine m-a încununat,
Păstratu-te-am în ele!

Poem.

În ce-adieri, blânde şi aspre,

Îmi scalzi tu sufletul, zâmbind?

Spre ce atingeri făr` de viaţă

Ca să tânjesc mă faci, iubind?

De calc pe frunzele-mi uscate

În dinadins să-ţi calc pe urme,

Şi-mi leagăn valurile toate

Tristeţea, braţele-ţi să-mi curme.

O, dulcele meu răsărit !

Ce mi te-ai aşezat pe faţă

Şi-n fiecare val de noapte,

Trezit-ai altă dimineaţă !

Dezleagă noduri care poartă

Seninul tulbure ce vine,

Căci am pornit iarăşi, şi-alături,

Vibrează sufletu-mi de tine !

O viaţă-am pus într-o sclipire,

De când mi-ai presărat-o-n cale.

Şi-o dragoste doar în surâsul,

Născut pe buze - ale tale.

De strigătul mi-a fost prea palid,

Iar să te chem n-aveam putere,

Împrăştiatu-te-am în şoapte,

Ca pe o blândă mângâiere.

Iartă-mi apusurile - toate !

Când norii mi-au pândit lumina...

Căci răsărit-am iar din tine,

Şi-acoperitu-mi-am ruina.

Iartă, când inima-mi nu ştie,

Deplin, iubire să-ţi ofere !

Şi contopindu-se-n murire,

Desfrâul lacrimilor cere.

În spatele unui zâmbet.

...mi-e dor de tot ce-nseamnă "tu". Căci flăcările acestui joc de lupte - acest amar şi dulce joc -, în zbuciumul său blând şi brutal totodată, mă arde. Din adâncurile cele mai vii, mă arde de mine ! Şi ah, nu ştiu să mă reinventez fără de tine..

Nu vreau să-mi scriu lacrimile, să-mi pictez noaptea la ferestre. Mi-am mânjit un larg şi somptuos zâmbet pe chip, din al cărui lumină vagă încerc să gust, zidindu-mi un "concret" iluzoriu. Dar întunericul încă mai strigă-n mine uneori, şi ecoul strigătului său îmi loveşte golurile ! Şi strig şi eu - atunci când frica-mi dă târcoale mai mult ca oricând, atunci când teama îmi devine singurul adevăr ce contrastă atât de puternic cu ultimele-mi licăriri - sub ameninţarea ascuţitului tăiuş al propriilor gânduri, sub rafale de vise ce nu vor a se stinge parcă, şi frunze vestejite de amintiri.

Şi cum - pe ce drum nebănuit ori cale încă nevăzută - mă voi croi spre înainte? Din ce trecut voi renaşte spre viitor, fără a privi înapoi?

Mă simt contaminat de mine atunci când zac, de parcă m-aş afla într-o lentă - dar sigură - putrefacţie. Sunt propriu-mi prizonier încâlcit în mrejele unei iubiri ce-mi poartă dureros paşii înspre nefiinţă - înspre liniştitoarea absorbire a nefiinţei - lucid fiind în iraţionala-mi luciditate. Şi strig iar Cerului: ajută-mă să pot urma dragostea până în străfundurile sale şi neobosit să înfrunt barierele firescului, pentru ca dincolo de înfrângere să mă pot îmbăta de ea ! Căci m-aş mai putea ierta vreodată apoi, de fuga-mi mişelească oare?

Sub aripile tale.

Timpul trece peste târziul trecutului,

iar litera prezentului, gravată în ceară albă, sfidează orice amintire.

Şi nu, nici prezent nu există, şi nici viitor;

timpul s-a înghesuit sub aripile tale, rescriindu-mi destinul pe foile unui jurnal murdar de gânduri rupte.

Aici zace totul - în lumina unor secunde, în sclipirile dintr-o privire ştearsă.

Parcă a fost ieri...

iar zilele şi-au hrănit zborul scrijelind însetate în lumină.

Ţi-au pictat zâmbetul în palmele mele - să-l pot cuprinde, să-l pot presăra pe al meu cer.

Iată-mă !

Peste pătura vremii - în pragul unei alte dimineţi furate din surâsul tău -, stingându-mi norii şi colindând zările necunoscutului atât de familial, ce a reînviat într-o zi de vară.

Sub aripile tale iubesc cu sufletul dezarmat de ploi şi nopţi târzii,

de vise muribunde şi idealuri îmbrăcate în mantia iluziilor.

Iubesc în versuri nestinse !

Nebun în nebunia mea de tine.

Existent doar în surdina ce alcătuieşte imaginea unui soi de lume, în nevoia de a găsi satisfacţii într-o natură ce depăşeşte viaţa, m-am trezit bolnav. Am devenit esenţă şi pasiune - forţă, dar şi boală.

Şi m-am îmbolnăvit de întreg - de aparenţa şi eroarea sa. Dar aburii patosului meu aspiră spre tine, se-nalţă melodic şi îmbracă faţa Infinitului. Am crescut în destrămarea mea, mi-am pierdut marginile pentru a oferi întinderi haosului ce se răsfrânge asupra-mi în forme involuntare - reflex al nebuniei şi peisaj al iubirii. Iar gândurile au prins conturul tău; împrăştie scântei de lumină vie. Întrezăresc petele veşniciei la fiecare cotitură; vor să-mi zacă la picioare parcă, în goana nebunească ce-mi învăluie întreaga fiinţă de albastrul ademenitor al cerului, în culoarea marelui foc ce s-a aprins de sentimentul infinitei pierderi în tot ceea ce numesc "tu". Sunt prada fiorului ce trece dincolo de graniţele muririi şi de cele ale nemuririi.

O ! Cum am să te port Iubire - invazie a sufletului şi fascinaţie absolută în care firescul îmi pare ridicol?