Cununi de ani.

Nu ştiu de tu, îmi eşti acum,
Vis efemer ori viaţă!
Poate-adevăr pătat de timp,
Cu temelii de ceaţă?
Dar am făcut din tine cer,
Pe cea mai ştearsă zare...
Şi-ncet, pe-un an întreg de nori,
Eu presărat-am soare!
Am redescoperit tăceri,
Demult apuse-n mine.
Şi-a lor lumină, care azi,
Dăinuie doar prin tine.
De-a pururi voi purta poveşti,
Pe-a mea-ntreagă vecie,
Ce de atâtea amintiri,
Iscat-au nebunie!
Din moartea lor, clădit-am vieţi,
Sub nopţi de ploi cu stele.
Noi veacuri, umede de dor,
Ce te mai poartă-n ele.
Şi-ntr-un zadar, ce azi mi-e tot,
Pecetluit de-o rază,
Un ultim zbor pribeag de noi,
Privirea-mi luminează.
Căci îmi tresari în cale vag,
Mai mult cu orice clipă.
În adieri, cu-alai de cânt,
Pe-a zorilor aripă.
Osânde dulci pe frunte port
Tu, de-mi eşti asfinţitul.
Pe voci de îngeri voi călca,
Să-ţi gust, iar, infinitul.
Dragostea-mi este chip de lut
Nu va putea să poarte,
Pe braţele-i veşmânt etern,
Poveri, pe margini sparte.
O, şi de aş putea găsi,
Refugiu-n tragedie!
Pe pagini care rispipesc,
Fărâmi de nebunie...
Spre-ntinderi blânde îmi înclin,
Acum, naivitatea.
Se-ntinde viaţa-n faţa mea,
Se-ntinde, dar, şi moartea!
Din doru-mi de nemărginit
Şi-atâta nemurire,
Beţia lumii-ntregi o port,
Făgăduind iubire.
S-au vestejit deasupra mea
Şi timpul, şi dorinţa.
Ca un dezastru milostiv,
Ce-mi mistuie fiinţa.
Dar agăţatu-m-am de tot,
Să vieţuiesc furtunii.
Tulpini de nori întrezăresc,
De-aici, din vârful culmii.
Adesea-n prăbuşirea mea,
Am fost ţărână vie.
Pământ şi cer să îţi pot da,
Şi-o viaţă dintr-o mie!
Mireasma vremii ce-a trecut
Pe-o ramură de stele,
Cu tine m-a încununat,
Păstratu-te-am în ele!