Nebun în nebunia mea de tine.

Existent doar în surdina ce alcătuieşte imaginea unui soi de lume, în nevoia de a găsi satisfacţii într-o natură ce depăşeşte viaţa, m-am trezit bolnav. Am devenit esenţă şi pasiune - forţă, dar şi boală.

Şi m-am îmbolnăvit de întreg - de aparenţa şi eroarea sa. Dar aburii patosului meu aspiră spre tine, se-nalţă melodic şi îmbracă faţa Infinitului. Am crescut în destrămarea mea, mi-am pierdut marginile pentru a oferi întinderi haosului ce se răsfrânge asupra-mi în forme involuntare - reflex al nebuniei şi peisaj al iubirii. Iar gândurile au prins conturul tău; împrăştie scântei de lumină vie. Întrezăresc petele veşniciei la fiecare cotitură; vor să-mi zacă la picioare parcă, în goana nebunească ce-mi învăluie întreaga fiinţă de albastrul ademenitor al cerului, în culoarea marelui foc ce s-a aprins de sentimentul infinitei pierderi în tot ceea ce numesc "tu". Sunt prada fiorului ce trece dincolo de graniţele muririi şi de cele ale nemuririi.

O ! Cum am să te port Iubire - invazie a sufletului şi fascinaţie absolută în care firescul îmi pare ridicol?