9 ianuarie 2014 |
sâmbătă, 11 ianuarie 2014
Notă.
joi, 9 ianuarie 2014
Post Scriptum.
În ce direcţie-ţi alerg prin gânduri,
Cum suflu azi, eu, oare-n pieptul tău?
Străpung amar şi greu, precum străpungi tu-n mine,
Şi-n viaţa toată ce m-a dezvelit de tine?
Poţi să te minţi că nu va fi un noi mereu...?
Doar vocea goală-a sufletelor ne mai leagă,
Abandonate-ntr-un destin meschin!
Ne taie calea zvonuri pe sub cer,
Rescrise-n vers străin - pe post de prizonier,
Pribeag către delir, ce-şi caută alin.
Cum suflu azi, eu, oare-n pieptul tău?
Străpung amar şi greu, precum străpungi tu-n mine,
Şi-n viaţa toată ce m-a dezvelit de tine?
Poţi să te minţi că nu va fi un noi mereu...?
Doar vocea goală-a sufletelor ne mai leagă,
Abandonate-ntr-un destin meschin!
Ne taie calea zvonuri pe sub cer,
Rescrise-n vers străin - pe post de prizonier,
Pribeag către delir, ce-şi caută alin.
miercuri, 8 ianuarie 2014
Istorii încâlcite.
Mi-e foame nebună - asurzitoare, mai presus de toate - acum când, desculţ sub cerul larg, răsuflarea vieţii trasează o linie incontrolabilă în sus. Mâinile încep să caute dansul frivol ce le-a înlănţuit şi se tânguie, ar vrea să-şi înfingă însetate colţii în versurile unui univers orbitor ce a încremenit surâsuri şi lacrimi. Să fie, oare, freamătul nemărginirii noastre retrase în vid, temătoare, azvârlită-n absurdităţile unui pământ jilav ce se zvârcoleşte înspre nimic, paralizată de laturile lui strâmte şi fantasmagorii?
Mi-e foame nebună - inertă şi mută - de zâmbetul ei fraged, aparent înşelător, alternând într-un amsamblu de mişcări imprudente, imboldurile entuziasmului cu avântul nostalgiei. Privirea adâncă, tulburătoare ca fiind ultima, adesea pierdută-n mărunţişurile cotidiene. Şi ochii, da, ochii precum smaraldul... ce-mi imobilizau toate gesturile.
Şi care ea? Iubirea. Iubirea fuge uneori, dar rămâne întotdeauna acolo.
Mi-e foame nebună - inertă şi mută - de zâmbetul ei fraged, aparent înşelător, alternând într-un amsamblu de mişcări imprudente, imboldurile entuziasmului cu avântul nostalgiei. Privirea adâncă, tulburătoare ca fiind ultima, adesea pierdută-n mărunţişurile cotidiene. Şi ochii, da, ochii precum smaraldul... ce-mi imobilizau toate gesturile.
Şi care ea? Iubirea. Iubirea fuge uneori, dar rămâne întotdeauna acolo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)