În spatele unui zâmbet.

...mi-e dor de tot ce-nseamnă "tu". Căci flăcările acestui joc de lupte - acest amar şi dulce joc -, în zbuciumul său blând şi brutal totodată, mă arde. Din adâncurile cele mai vii, mă arde de mine ! Şi ah, nu ştiu să mă reinventez fără de tine..

Nu vreau să-mi scriu lacrimile, să-mi pictez noaptea la ferestre. Mi-am mânjit un larg şi somptuos zâmbet pe chip, din al cărui lumină vagă încerc să gust, zidindu-mi un "concret" iluzoriu. Dar întunericul încă mai strigă-n mine uneori, şi ecoul strigătului său îmi loveşte golurile ! Şi strig şi eu - atunci când frica-mi dă târcoale mai mult ca oricând, atunci când teama îmi devine singurul adevăr ce contrastă atât de puternic cu ultimele-mi licăriri - sub ameninţarea ascuţitului tăiuş al propriilor gânduri, sub rafale de vise ce nu vor a se stinge parcă, şi frunze vestejite de amintiri.

Şi cum - pe ce drum nebănuit ori cale încă nevăzută - mă voi croi spre înainte? Din ce trecut voi renaşte spre viitor, fără a privi înapoi?

Mă simt contaminat de mine atunci când zac, de parcă m-aş afla într-o lentă - dar sigură - putrefacţie. Sunt propriu-mi prizonier încâlcit în mrejele unei iubiri ce-mi poartă dureros paşii înspre nefiinţă - înspre liniştitoarea absorbire a nefiinţei - lucid fiind în iraţionala-mi luciditate. Şi strig iar Cerului: ajută-mă să pot urma dragostea până în străfundurile sale şi neobosit să înfrunt barierele firescului, pentru ca dincolo de înfrângere să mă pot îmbăta de ea ! Căci m-aş mai putea ierta vreodată apoi, de fuga-mi mişelească oare?

Sub aripile tale.

Timpul trece peste târziul trecutului,

iar litera prezentului, gravată în ceară albă, sfidează orice amintire.

Şi nu, nici prezent nu există, şi nici viitor;

timpul s-a înghesuit sub aripile tale, rescriindu-mi destinul pe foile unui jurnal murdar de gânduri rupte.

Aici zace totul - în lumina unor secunde, în sclipirile dintr-o privire ştearsă.

Parcă a fost ieri...

iar zilele şi-au hrănit zborul scrijelind însetate în lumină.

Ţi-au pictat zâmbetul în palmele mele - să-l pot cuprinde, să-l pot presăra pe al meu cer.

Iată-mă !

Peste pătura vremii - în pragul unei alte dimineţi furate din surâsul tău -, stingându-mi norii şi colindând zările necunoscutului atât de familial, ce a reînviat într-o zi de vară.

Sub aripile tale iubesc cu sufletul dezarmat de ploi şi nopţi târzii,

de vise muribunde şi idealuri îmbrăcate în mantia iluziilor.

Iubesc în versuri nestinse !

Nebun în nebunia mea de tine.

Existent doar în surdina ce alcătuieşte imaginea unui soi de lume, în nevoia de a găsi satisfacţii într-o natură ce depăşeşte viaţa, m-am trezit bolnav. Am devenit esenţă şi pasiune - forţă, dar şi boală.

Şi m-am îmbolnăvit de întreg - de aparenţa şi eroarea sa. Dar aburii patosului meu aspiră spre tine, se-nalţă melodic şi îmbracă faţa Infinitului. Am crescut în destrămarea mea, mi-am pierdut marginile pentru a oferi întinderi haosului ce se răsfrânge asupra-mi în forme involuntare - reflex al nebuniei şi peisaj al iubirii. Iar gândurile au prins conturul tău; împrăştie scântei de lumină vie. Întrezăresc petele veşniciei la fiecare cotitură; vor să-mi zacă la picioare parcă, în goana nebunească ce-mi învăluie întreaga fiinţă de albastrul ademenitor al cerului, în culoarea marelui foc ce s-a aprins de sentimentul infinitei pierderi în tot ceea ce numesc "tu". Sunt prada fiorului ce trece dincolo de graniţele muririi şi de cele ale nemuririi.

O ! Cum am să te port Iubire - invazie a sufletului şi fascinaţie absolută în care firescul îmi pare ridicol?

„Regină a regatului meu.”

Te iubesc separat de mine şi de viaţă, departe de speranţe, de lacrimi şi uitare. Te iubesc pe extremităţile sufletului - acolo unde gândul naiv mă poartă într-o abandonare iremediabilă, a cărei limite nu sunt atinse decât de reflexele luminii.

Te iubesc ca un vis crescut sub o rază de soare, ce se topeşte în căldura inimii. Mai mult pentru tot ce-am lăsat în urmă desfrunzit de tine, crescând pentru ce nu ştiu încă fără umbra ta - aşa te iubesc.

Iubirea mea e un cântec fără glas, un zbor fără aripi, surâsul suav şi diafan al eternităţii. La fel cum absorb suflul blând al existenţei ce mă compune, am absorbit greşeli, vise, am adunat flori de pe marginile celor mai adânci prăpăstii, alcătuindu-mă în nefiinţă. Şi-am prins viaţă în delirul dragostei; în orizontul unei Iubiri fără odihnă.

O singură frântură din natura mea, căreia nu-i pot da nici un chip, a stins distanţa, Cerul, şi Pământul; doar căile diferă. Dar am ales să merg pe cea care mă conduce pe culmile tale. M-am risipit în propiul orizont - între idealuri şi credinţe, înălţare şi prăbuşire, pasiuni şi amăgiri -, luându-mi avânt printr-o resemnare ce clădeşte eternul triumf al nefirescului. Şi-am adunat în mine toată dragostea ce arde, am dilatat-o la infinit. Astfel nu moare şi nu creşte, nu curge şi nu se descompune, realizându-se între nimic şi tot.

Şi te iubesc ca toate Iubirile într-una - într-un elan imaterial de lumină şi încântare.

(Titlu inspirat din „Aleph - Paulo Coelho”.)