Confesiuni

Ecoul rasetelor noastre se rostogolea prin iarba,
Dar asta era în vremurile prafuite.
Iti convigeam ochii,
Insa ma derutase lumina.
Era atat de multa...
Aproape ca ne orbea.
Si erau zilele acelea...
Ce purtau asupra lor doar povara zambetului,
Lipsit de alte griji.
In ciuda zgomotului infernal
Ce trece fara ca macar o picătură de sudoare să-i alunece pe frunte,
Am inceput sa-mi renovez Paradisul.
Mi-am luat spada si am taiat fiecare regret in bucatele mici,
Doar pentru a se putea odihni alaturi de lacrimi.
Si iar sunt zilele acelea...
Acum insa, poarta asupra lor o noua pata de culoare.
Si daca nu mi-ar canta aprilie la geam,
Unde as fi acum?
Si daca nu mi-as asuma nebunia ca pe o propie directie... ?

Jurnal ( part. 24 ) Amprenta unui zambet

- Eu sunt bine. Tu zi-mi ce ai.
- Nu, nu esti, stiu.. Sunt putin trist. Tot din cauza vremii, cred. Si ma simt singur... Eh, ma m-ai apuca nostalgia.
- Nu ai voooie ! Explica-mi ultimul post. Hai, rapid !
- Nu? Nu am voie? Esti tu aici langa mine, promiti?
- M-ai si intrebi ? LOOOGIC ca sunt !
- Pai, l-am scris cand simteam ca pic. Imi faceam singur terapie prin post. Ma gandeam ca nu are rost sa ma intristez, gandindu-ma doar la ce ma doare, ci sa caut partile bune in orice... si motivele pentru care sa zambesc.
- Sunt aici, maaai ! Cum sa pice Bu al meu?
- Nu pica. Mai este si el trist uneori. Ca doar si tu mai esti, si nici tu nu ai voie !
- Eu il stiuu pe Bu, cand pica... PICA !
- Mai nou, nu mai PICA de tot. Se ridica usor inapoi. Si tocmai m-ai ajutat sa zambesc iar ! Bu e aici si te iubeste... deci nici tu nu ai voie sa suferi cand nu se merita ! Pentru cei ce nu stiu sa te aprecieze si iubeasca la fel de mult cum stiu eu !
- Nu stie nimeni sa ma iubesca ca tine.
- Si mi-e teama de asta, pentru ca vreau sa stiu ca vei putea reusi sa te simti iubita, implinita si fericita... alaturi de cine iti doresti tu. Ma doare gandul ca vei pune suflet, iar cineva ti-l va calca in picioare. E dureros sa privesti ce iubesti cum sufera...
- Stai calm. Usor, usor... o sa urasc oamenii.

Ziua a treisprezecea

Nu iti pierde vremea in apusuri... vei rata atatea rasarituri calde ! Si ce daca e prea liniste? Scalda-te in razele de lumina, si rasfoieste cartea mintii pana iti vei regasi sufletul printre randurile ei. Asa. E iarasi aici, nu? E la locul lui, toate sunt cum trebuie sa fie.
Si e liniste din nou, insa de data aceasta face parte din tine. Nu ai ce iti doresti acum, dar ai ce iti doresti mereu.
Iubesti !
Cate suveniruri vei mai aduna cu atata grija din galaxiile inimii, pana iti vei da seama ca mercenarii si-au luat liber... si nu-ti mai pot ucide iubirea ?!

Admit

Sunt dependent. Dar, lanturile nu sunt reci. In locul unei celule, am ales cea mai luminoasa incapere. De aici pot vedea furtuna, dar nu o pot simti. O pot auzi, dar nu intelege. Si e furtuna afara, mereu a fost. Au aruncat cu pietre de cand am plecat, spunand ca mi-am inchis libertatea aici. Imi vorbeau despre ea, inconjurati fiind de toate acele cartonase rosii. Pe fiecare din ele era notata o limita importanta, un ultim titlu in ziarul vietii, o regula in jocul personalitatii.
- Libertate?
- Mai multa ca niciodata. Caci, camera in care ma aflu nu are pereti.
- Si sentimentele?
- Le-am curatat de nesiguranta propiei lor existente. Iar acum, nu mai dor. Sunt vii, traiesc !
- Si iubirea?
- Am fumat-o, am cunoscut-o in toate formele si culorile ei. Am inspirat-o adanc, lasand-o apoi sa-mi iasa prin toti porii.
- Dar dependenta?
- Zambetul ei.

Mai stii ?

Uita pentru o clipa de acea camera stramta in care te-ai incuiat atat de multa vreme. De fereastra intunecata si termopanele ei depresive. Imbraca-te in hainele cele noi, si umple-ti buzunarele cu stele. Dar, lasa-ti aripile la intrare. Astazi, nu vom zbura. Vom merge in livada optimismului sa continuam jocul ce a ramas suspendat acum o mie de clipe. Nu lasa mantia vremii sa acopere zambetele furate printre ploi ! Presara-ti pigmentul lor in palme, gandeste-te la cele ce urmeaza, si fa-ti timp de inca o imbratisare !
Acolo, in gradina sentimentelor, lumea e impanzita de desenele noastre stangace, dar petele pot fi acoperite. De data aceasta, vom lungi orizontul cu o miscare fugitiva, pentru a putea contura cerul in creioanele imaginatiei. Vom umple cu azur necunoscutul, in timp ce voi incheia si ultimul capitol. Apoi, ne vom putea odihni printre descrieri.
- Mai stii cand eram...?
- Dar si acum suntem !

Si acum... ?

Nu ti-ai pierdut sufletul, l-ai dat spre adoptie. Acum se odihneste sub lumina razelor sale, si impleteste un zambet. E in siguranta. Zace intr-un hamac al timpului, sub mireasma parfumului de iunie. Imbratiseaza vantul, il vei simti aproape !
Imbraca-te in verde si leneveste pe iarba, doar pentru a te contopi in culoarea lui.
Zambeste de cate ori te va mangaia o raza a diminetii.
Pierde-te in fiecare apus, pana vei putea numara stelele.
Ascunde-te printre randurile unei carti, il vei iubi si mai mult !
Nu ingropa lumina zilei in egoismul noptii.
Priveste cu indiferenta peretii mazgaliti de atatea trairi. Mai bine sterge-i si picteaza-i in noua culoare a vietii tale.
Smulge-ti cu stangacie umbra si lasa-te derutat pe ritmuri anonime.
Tine-ti cosmarurile in frau, si patrunde tot mai adanc in esenta lui cu fiecare noapte ce trece.
Nu hrani visele. Sculpteaza-ti si modeleaza-ti realitatea, pana vei obtine un mulaj perfect dupa al tau.
Refuza politicos lacrimile ce vor sa-ti sara in ajutor.

Nu ti-ai pierdut sufletul ! L-ai tinut de mana. Acum, ingrămădeste toata iubirea in tine, si ai grija de el in timp ce-i vei admira zborul.

Spre desăvârşire

Am luat-o spre dreapta, iarasi. Am riscat mult abatandu-ma din drum, dar am schimbat directia. M-am desprins incet de tot ce ma inconjoara, am ignorat vocile, am abandonat singura carare; cea pe care merg toti alaturi, atat de siguri parca. Privesc spre lupta ce se desfasoara intr-un haos al emotiilor si al amintirilor. O voi ridica intotdeuna inapoi pe umeri, chiar cu bratele-mi tremurande. Fara ea, as rataci pe acea carare, defapt pustie si goala... Au orbit toti, si-au inscentat propiile zambete, au colorat copacii in galben, si si-au desenat propiul Soare. E fals. Lupa e tot ce mi-a ramas acum. Fara ea, lacrimile ar trisa si ar trage in mine. Dar, nu m-ar ucide; m-ar tortura sub copacul pe care e desenata tinta rosie. Eu o facusem candva. M-ar tortura cu propiile-mi fapte si greseli... cu propiile-mi dorinte si vise desarte. De aceea le-am abandonat pe toate.
Au incercat sa strige in urma mea, dar nu-i mai puteam auzi. Nu i-am putut niciodata. Am renuntat sa aud si sa vad. Oare ei stiau? Nu, ei nu stiu si nu inteleg. Ei ma privesc doar ca pe o alta persoana disparuta, ratacind undeva departe de lume. Mi-am asumat toate riscurile si am pornit de unul singur, in propia lupta cu tot ceea ce-mi defineste limitele.
- Incertitudini, durere? Desfa-te de ele, mi-am zis. Nu-ti ameninta sufletul ca-l vei inchide iar. Nu stii sa distrugi.
Si ce daca am pierdut rasaritul? Voi pasi dincolo, spre Soare.

Caci tu imi esti nemarginirea printre atatea limite.

Mai presus de tot

Si ce daca? Minte-ma. Am invatat sa iubesc pana si felul in care o faci. Demult, mi-am despicat ranile rascolind durerea, si cautand un motiv sa o iubesc. Astfel, am vindecat-o: iubind stropul naivitatii cu care ma minti.
Acum.. ca am invatat sa inlocuiesc o lacrima cu un zambet, inaintea de a se naste, am reusit sa te inteleg. Nu e nimic de gasit in mine. Sunt doar o umbra ce s-a agatat de tine, pentru a-si alunga teama de intuneric. Ti-am daruit pana si singura raza pe care o detineam: iubirea. La inceput palpaia asemenea unui neon muribund, ratacindu-se in lumina ta. Am ramas doar o pata stearsa de intuneric straveziu, simtind nevoia constanta de a-mi purta prezenta intr-un cerc inchis in jurul tau. Sau, poate doar o adierea trecatoare in vartejul vietii tale. Ma pierd inainte, purtat de aceasta dorinta covarsitoare.
Stiu. Si ce se va alege de mine?
Te rog, nu te gandi, minte-ma din nou. Am aruncat vopseaua neagra din cutia timpului. Lacrimile s-au invechit deja; vor trece absente pe langa zambete. Imi va purta de grija verdele pal in care mi-ai colorat sufletul.
Caci ochii tai intotdeauna vor fi calzi.

Teamă

Te-am invelit atat de strans cu aripa iubirii mele, si totusi ma intreb: oare o poti simti? Bratele-mi vor sa para puternice, dar oare sunt indeajuns? Zambetul a trisat din nou ! In nebunia mea, singurul inamic imi e slabiciunea.
Si cum te voi putea tine, cand sunt atat de plin de ea?
Mi-am pictat astazi propiul univers incolor, si am tras o linie clara, bine conturata, intre trecutul sters si prezentul patat de o vointa neincrezatoare.
E haos din nou.

Umple aceasta tacere de tine, si invata-ma sa o imbratisez.

Catre o raza de soare ( Part. 2 )

- Inca nu stii? am spus, aruncand o privire spre ratiunea indesata bine undeva in subconstient. Pupilele-i mici si negre, parca mazgalite cu creionul... aveau aceeasi privire incruntata si atintita asupra mea.
- Nu te-am putut pastra langa mine. M-am saturat de strigatele tale ! Ai crezut ca-s bolnav, mi-ai diagnosticat sufletul ! Iubirea? Am combinat-o cu un strop de nebunie, si am ajuns pe culmile extazului. Doar lasa-ma sa plutesc in propiul meu stil... Prin fereastra aceasta intra acum doar lumina. Am asteptat o raza de Soare pentru a imi colora privirea, si sub lumina ei am invatat sa-mi impletesc sentimentele in cuvinte... Sa-mi pot citi sufletul. E Paradisul pe care mi l-am asumat. Am fost nevoit sa distrug tot, incercand sa ascut ura ce se afla in jurul meu.
E liniste din nou. Gandurile si vocea lor acuta parca au incetat o clipa. Am destramat o lume intreaga, sperand ca voi gasi o farama din tine. Si iata-te aici, dincolo de zgomotele ei.