Ultima tigara

Ma plimb agale, strabatand zilele-n care mor, doar pentru a o lua de la-nceput. Sub povara pasilor ce-i port pe aceste cai ametitoare, pot auzi ecoul regretelor strivindu-se. Am ras cand Universul s-a destramat, apoi am inmuiat glasul rasetelor in lacrimi. Am alergat in jurul inimii si mi-a fost teama in fiecare zi. Am auzit strigatele infundate ale exploziilor din adancuri, si mi-a fost teama in fiecare clipa. Numai asa m-am putut infrange. M-am invartit imprejurul gloantelor care nu m-au ucis, doar pentru a le infrunta.
E vremea sa ma bucur de pierderea definitiva a luciditatii. Sa jefuiesc barci cu vise pentru a intelege ca frica desparte visatorul de capriciile lui. Cand te gadili cu atingerea necunoscutului, observi cum teama se transforma in spectacol. Aud voci soptind prin ungherele sufletului, iar frica a devenit emotia unei asteptari.
Mi-am indulcit monotonia, durerea am raspandit-o prin cuvinte ornate cu grija, si astfel viata a prins un aspect cat de cat placut. Dar... lipsesc eu. M-am ars, in timp ce cateva clipe teseau amintiri. M-am ars, datorita frigului ce crestea in mine asemenea unui vid. M-am ars, ca serile sa nu-mi para triste. Am aprins o ultima tigara, aruncand fumul cu putere in pereti. Mi-am ars sufletul, am fumat din mine. Mi-am stins lacrimile in ea.
As deschide usile iarasi larg, lasand vantul sa-mi imprastie visele, insa nu pot... Nu te mai pot privi, nu iti mai pot vorbi decat o limba moarta; ma apropii de cuvinte si tac. Nu te-as putea lasa sa ma mai vezi asa cum sunt defapt: tensiunea momentului, o muzică infernala ce-ti clatina mintea. Nu pot pasi infara cuibului, lumina s-ar risipi. Am absorbit-o doar din cateva secunde ce ascund o tacere uriasa. Nu pot iesi de aici... ar reinvia conturul negru imprejurul ochilor mei. Mi-as manji sufletul cu lacrimi murdare.
E timpul sa innebunesc pentru a incepe o noua viata-n care voi uita tot ce-am dobandit. Cand va fi timpul, ma voi trezi. Te voi atinge si te voi recunoaste.
Cand va fi.