La inceput am fost doar eu. Si imi cresteam iubirea acasa ca pe un caine credincios. Caldura ei - cel mai puternic euforzinat. Iar zilele-mi cresteau in loc de aripi.
De data aceasta, alerg pe scena vietii in picioarele goale, dezvoltand o obsesie nebanuita pentru un spatiu-n care nu am pasit niciodata. Sunt mai usor in fiecare clipa. Innebunesc - si asta pare o idee excelenta. Din cand in cand imi ascut gandurile. Din cand in cand imi plang lacrimile si astept speranta ca mai urmeaza ceva. M-am apucat de mana neputincios, si-am rupt o parte din mine, aruncand-o de partea cealalta a mortii. Nu mi-a spus nimeni ce se va intampla. Am vazut doar o nepasare asezandu-se ca praful peste lume.
Dar nu plange. Am filtrat lumina de intuneric, si m-am mutat de curand pe o insula ce poarta numele tau. Promit sa alerg pana voi intrece tristetea, nu plange. De cand praful si linistea m-au invaluit, sunt plin de betia unei lumini in care scuip halucinatii simple. Usi deschise, aerul inexistent dintre noi... nimic care sa ne desparta aici. Asa se termina dragostea: se ingroapa intr-o dragoste mai mare.
Ma aflu ca si spectator la reprezentatia propiei piese. Am ras, m-am isterizat, am lacrimat si am tipat... apoi vocea mi s-a pierdut in luminile rampei.
De ceva timp adopt tot ce-mi iese in cale: distante, singuratati ce-mi umplu paharele... pana si zborul pasarilor ce taie orizontul. Am adoptat si-o limba straina de toti; e adapostul in care-mi ascund sufletul.
Iubesc prin tine - prin golurile si plinurile tale, fiindca ele imi amintesc de viata. Cu amintiri culese din caldura inimii aburind peste clipele ce tremura intre noi.
Si ma resemnez, spunandu-mi ca te iubesc prea mult pentru a te avea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu