A mă săvârşi în Dragoste, nu-i altceva decât dorinţa de a te iubi până la capăt, de a nu mă sfârşi într-o viaţă fără de tine. Câteodată-mi eşti patimă, cateodată dezlănţuire, alteori te reverşi în mine ca liniştea nopţii. Dar, de fiecare dată, te privesc cu aceeaşi ochi: cei ai unei iubiri nestăpânite. Şi încă sunt egoist, încă vreau să fii. Ca cel mai frumos suflet a cărui unduire m-a străpuns vreodată, pe-a cărui căi nestrăbătute îmi plimb astăzi oboseala dezlipit de cunoaştere şi vrăjit de-o delicata agonie, aspirându-mă într-un singur adevăr.
Şi cum să te pierd, când te-am pecetluit în cea mai vie flacără a nemuririi? Cum să pic, când ai ridicat în mine atâta viaţă?
Or să se-aştearnă flori cândva peste cele cateva sute de zile care au trecut... Şi-am să râd cu soarele-n suflet, ştiind că ele aveau să mă-nveţe să te iubesc!
Nu ştiu a rătăci pe alte meleaguri, căci lumea se naşte şi moare în strânsoarea braţelor tale. Aici, înaripat cu-acest nicăieri, pe marginile vieţii, pentru a te urma din cele mai triste zboruri până-n cele mai înalte. Şi de parcă cerul te-ar putea aduce mai aproape, într-atât de des îi străbat cu privirea adâncurile.
