Stropi de speranta

Mai stii cand Soarele a rasarit pentru prima data in sufletul tau? Ori, prima dimineata ce ti-a mangaiat pleoapele, scaldandu-ti ochii in lumina ei? Stiai ca razele prind cel mai frumos contur, in apusurile si rasariturile zilelor? Nu e povestea mea, e doar un vis suav ce ti-l strecor subtil printre gene. Drumul cel labirintic, va lua pensula intr-unul din apusuri, si-ti va colora zambetul iarasi ca in primul rasarit ! Pana si Paradisul trebuie renovat uneori. Curand, lacrimile isi vor trage iarasi sufletul la intrare, in timp ce sufletu-ti va mirosi a flori si zambete furate. Intunericul ne ascunde o vreme de lume, pana ce inventam locul unde ne putem lasa umbra, si noptile de pe pielea noastra se prefac in lumina.
Singurul prezent pe care il stiu, e faptul ca sunt aici. E sfarsit de vara si, uneori... de cele mai multe ori... candva, scriu pentru tine.
E povestea ta.

Conductor de singuratate

Te-ai trezit dintr-o data la sute de metri in pamant, sub carnea amintirilor tale relicve. Ti-a ramas doar o gura de aer care te sufoca... si, ce e de facut? Aprinde-ti candela gandurilor si gaseste drumul inapoi catre toate lucrurile nefacute. Te vei recunoaste in tacerea lor.
Cantitatile egale nu au ramas niciodata aruncate pe marginea trotuarelor... asa ca, are rost sa te intrebi de unde provin lipsurile ?! Toti avem mari interioare ce nu pot fi traversate fara a ineca intai nesigurantele. Esti suspendat in emotii, viu ca o rana, un selenar stand la fereastra propriului spital. Oferi stele ieftine noptilor innourate, privesti peste orasul tolanit in caldura... si, ai o clipa de luciditate. O revelatia taioasa: ai ramas cu nimic.
Dar, e nimicul tau. Aminteste-ti ca licarirea se naste in pietre, iar umbra nu are nevoie de Soare sa respire... si, impleteste-l cu fire de matase, smulse din stralucirea fiecarei zile. Ai orbit din nou, imbracand camasa aceea de culoarea intunericului... si, nu mai poti vedea lumina dinauntrul tau. Insa, o ai, zace in fiecare ! Suntem infirmi, nu vedem intregul. Cautam salvarea fara sa traim. Asa ca, reinvie-ti sufletul chiar daca umbrele sunt prea lungi la distanta. De azi, surprinde-ti zambetul cu o secunda inainte de somnul prin care pici in uitare.

Culoarea noptii

E tarziu, stiu... Si poate doar o ploaie subreda iti mai strabate orizontul, imprastiind fituici cu amintiri si vise. Dar, uita-te spre stele ! Poti zari teatrul umbrelor noastre? Cuvintele nu sunt de ajuns, asa ca n-ai de ales. Doar bratele mele te vor putea intelege!
Tavanul Cerului pare nemarginit in noaptea asta... pamantul e la fel de cald, iar eu am ramas acelasi pictor increzut al propiilor vise. Poate daca as fi recunoscut la timp... dar, de unde sa stiu cand era timpul? M-am agatat atat de strans de ele, incat nu le mai pot da drumul. Si, daca nu am o directie, nu inseamna ca nu am un suflet ! Si, daca un surub ruginit s-a desprins din mine, nu inseamna ca am cedat cu totul. In trupul meu se asculta o mie de intrebari si nici un raspuns. Dar, zilele se invart acum in jurul noptii. Astfel, nu se mai intuneca niciodata.
Hai, ia-ma de mana ! Poate vom cuceri vestul !

Paradis propiu

Mi s-au incurcat stelele-n par din nou, pentru ca am zambit alaturi de tine !
Asa ca, i-au o foaie si un pix... Instrumentele sinuciderii mele. Morfina. O alta doza zilnica de tine. Mi-am spus ca daca tot iti pastrez amintirea, macar sa te iubesc scriind. Pana si melodiile preferate sunt stricate uneori de parerile unor ipocriti ce nu stiu a le asculta... deci, ce-mi pasa? De te-ai putea citi vreodata, ai sti sigur ca-i mana mea. Daunezi grav inspiratiei !
Astazi, Soarele a apus descriindu-mi linia plutitoare a vietii. M-am imbatat cu raze iar... poate pentru a suta oara. Si, deodata nu am mai simtit nimic. Nu s-a oprit timpul in loc, nu am lesinat, nu era un vis... nici macar nu murisem. Eram doar eu, singur, inconjurat de cuvintele nebunesti ce-mi alergau prin suflet. Ultimele intrebari, penultima privire... Cerul se juca cu acoarele, mazgalindu-si apusul in nuante de violet si portocaliu. Nu am vrut sa patez si eu peisajul cu strigate, asa cum fac toti... deci, mi-am luat dreptul de a tipa. M-am gandit ca ar fi mai frumos sa-i adaug culori, impreuna cu tine. Si, iata-ma aici... un punct pe o foaie alba, un strop de iubire si insipiratie, ratacit sub miile de stele. O alta simpla zi.
Inca sunt un las, inca scriu bilete si plec, atunci cand nu te pot privi. Si, asta doar pentru a ma bucura de zambetul tau !

Azi

Zarea e infinita... asa ca, ti-ai strans cercul de fluturi si frunzele ce bat din verde, intr-un galben pal, in jurul tau. Era prea mult gri astazi pe cer, si ai fi vrut sa poti imprastia putini stropi din albastrul acela invechit, insa ti-ar fi amintit de jurnalul pe al carui pagini putrezite, inca mai danseaza vechii demoni. I-ai tinut prizonieri sub noul acoperis... si totusi, inca le mai auzi vocile in noptile fara Luna. Vor vrea sa-ti cante aceeasi serenada din anii trecuti... dar, pe atunci iti stricasei acoperisul, intr-una din zilele in care te luptai cu lacrimile. Asa ca, uita de Cerul mult prea gri, pentru ca acum nu mai ploua.
Si totusi, ce culoare are sufletul tau azi?
Poate ca e plin de un indigo murdar, dupa ce ti-ai dat seama ca mazgalesti iar pagini, pentru a simti ca existi.

Atârnând de cuvinte

Ti-ai inscriptionat in suflet acele cuvinte si ai mers inainte. E un motto scris cu un sange ce nu a curs niciodata, dar e singura lumina pe care o mai detii. Doar asa poti sta ghemuit in coltul tau de lume... un colt, departe de locul unde candva, alergai pe strazi crezand ca lumea iti apartine.
Inca mai derulezi amintiri naive si invarti intre degete rasul acela plesuv? Stiu ! Doar cand ei nu-ti pot zari ochii !
Erai doar o alta pasare ratacita intr-un decor mult prea diform. Acum, poti pluti deasupra vechiului oras monoton, tinand in palma doar un singur zambet. Si ce? E al tau, e numai al tau!
Si chiar de ti-ai propus sa faci vizite din cand in cand, vei merge pe cararea ingusta din capatul autostrazii, pentru a ocoli praful. Vei sta asezat in fotoliul cel verde, jucandu-te cu fiecare raza ce-ti da tarcoale. Poate ca, ar trebui sa razi cand ii vezi ciocnindu-se de barierele drumului... insa, te multumesti cu singurul tau zambet.
Si, daca nu erai aruncat in gol, nu invatai sa zbori niciodata ! Ti-a fost atat de teama sa pici, incat ai zacut neputincios in praful propiilor vise. Scutura-te mai bine ! Nu vezi ca inca ti-au ramas urme... ? Ai facut deja prea multe vizite in ultima vreme. Esti sigur ca mai ai zambetul in palma... ori l-ai uitat pe undeva?! Aseaza-te, trage-ti sufletul mai aproape si aduna fiecare pas pe care l-ai facut. Descopera locul unde ai alunecat, acopera urma si prefa-te ca nu exista.
Acum stii? Zambetul e la locul lui, nu te-ar putea parasi vreodata ! Acum, ai frunze in par si cuvintele iti miros a vara.

Raze de Soare

Muzica ti-a speriat sufletul din nou... si totusi, nu te poti desprinde. E de vina neonul cu raze pe care ti l-a lasat... Poti auzi vocile iubirilor eterne, ce inca iti dau tarcoale printre degete.
Ai crezut ca vei atinge Cerul... insa, ai aterizat in bratele timpului, pierdut printre lumini de semafoare si fluturi rataciti pe poteci de padure.
Nu-i nimic, ti-ai spus. Oricum nu mai distingi culorile. Acum, traiesti intr-o lume plina de nuante mute.
Dar, razele s-au strecurat iarasi... desi, pumnii iti sunt stransi.
Nu-i nimic, ai spus. Oricum doar ele ti-au ramas.
Intins pe spate, de aici de sus, ai crezut o clipa ca le vei putea imbratisa si ai zambit.
Si totusi, Soarele va rasari la fel si pentru tine.