-Inca imi amintesc ca si cum a fost ieri. Acea seara ... dintr-un oarecare balcon, in care nu mai pasisem pana atunci; dintr-un oarecare bloc, la etajul 4. Detalii neinsemnate... Insa tu, vocea tremurandu-ti printre lacrimi... Poate ca trebuia sa ma simt nelinistit si emotionat pentru a doua zi ... dar nu. Nu simteam, nu auzeam nimic altceva ... in afara lacrimilor ce-mi inundasera si mie ochii deasemenea ... si glasul tau cald. Nu era prima data cand plangeam impreuna. Si era pentru a doua oara, cand plangeam datorita faptului ca urma sa fim despartiti unul de celalalt. Poate ca trebuia sa nu pot adormi in acea seara; sa fiu stresat pentru... Insa nu acesta a fost motivul ce nu ma lasat sa dorm. Prea multe lacrimi si ganduri ... iubire, vise. Si nu lua ce-ti spun acum ca pe un repros. O spun doar ... ca pe o amintire placuta, ce-mi lipseste enorm.
- A fost.
- A fost ... un te iubesc soptit mult prea profund. A fost din suflet, l-am simtit...
- Poate.
- Ce spun acum nu e... Nu sunt indragostit de tine. Dar sufletul tau ma atrage; e ca un magnet pentru mine.
- Nu-mi cunosti sufletul deloc, crede-ma.
- Ceea ce cunosc din el ... deja ma leaga de tine mult prea puternic. Sunt atatea clipe, atatea lacrimi, atatea vise construite doar prin doua voci ... pierdute in acelasi univers ... conectate intr-un singur suflet; atatea vise construite impreuna. Atatea amintiri, atatea zambete de fericire... Aseara am plans. Am plans pentru tot; pentru toate aceste ganduri. Si am vorbit ... poate singur, poate am incercat sa ma rog unui Dumnezeu, de a carui existenta nu sunt convins. Insa pur si simplu am simtit nevoia sa spun cuiva. Si-am pus aceasi intrebare, al carui raspuns nu mi-l poate oferi nimeni. De ce? De ce acelasi suflet cu care imparteam candva aceleasi sentimente, acum e doar un strain? De ce eu nu pot uita tot ce ne leaga ? De ce ar trebui sa uit ... ? Sa uit totul, sa uit de tine... Ce te-a schimbat? Ce te determina sa uiti de noi? Ce ne impiedica sa fim mereu ce-am fost candva? Tu te-ai intrebat vreodata aceasta? Ai simtit si tu ce simt eu acum? Te iubesc ... si as vrea sa te pot tine langa mine pentru totdeuna. Raspunsul tau l-as putea intui... Poate ca pur si simplu nu mai simti nimic din ce a fost. Si l-am rugat pe El, spunandu-i ca nu vreau sa te pierd. Mi-e teama... Mi-e teama ca acelasi chip ce imi zambea, candva ma va privi plin de dispret, ocolindu-ma. Aceasi ochi ... vor purta doar o privire rece si goala. Caci aceasi voce, ce ma alina odata ... astazi imi arunca doar cuvinte pline de indiferenta. E prea mult timp deja... E prea mult timp de cand alerg in urma ta, incercand a te prinde ... incercand a ma agata de trecut. Si mi-am promis de atatea ori... Am promis ca te voi lasa sa pleci. E greu ... si doare. Doare pentru ca-mi place sa ma agat de prea multe sperante, oricat de false ar fi ele. Dar daca vrei aceasta, o voi face. Doar spune-mi. Spuneo si-mi va fi mai usor. Spune ca vrei sa plec si o voi face.
Mi-ai spus sa invat a ma bucura... Mi-ai spus sa visez departe de tot.
Dar cum pot pasi singur inainte prin aceasta lume noua, cand mrejele amintirii tale ma leaga atat de puternic, purtandu-ma intr-o baie de lacrimi, spre trecutul ce-mi alcatuieste sufletul... ?
Am ascultat glasul marii, sub dorul arzator ce ma sfasia, visand la ziua-n care iti voi putea auzi iarasi vocea. Ea ... vocea ta, da cuvintelor mai multa valoare.
Am ascultat glasul marii, stiind cat ti-ai fi dorit sa-l poti asculta si tu... L-am ascultat pentru tine.
Am incercat sa-ti simt mangaierea in briza usoara si calda ... te-am cautat, dar nu erai.
Si cum as putea zambi fara tine?
Cum as putea zbura, cand tu ai picat?
Cum m-as putea pierde in acest apus, fara a iti simti stransoarea manii, parfumul aproape, pielea obrazului tau moale si catifelat?
Am ratacit pe plaja goala, ingropandu-mi lacrimile si visurile in nisipul fin.
Te-am purtat alaturi de mine, cu fiecare gand ... in fiecare clipa.
Deci, aceasta povestioară va fi în colaborare cu Rox.
Prima şi a doua parte le-am scris eu. Partea a treia e scrisă de ea.
Am adormit cu greu înapoi, pentru că trebuia. Nici măcar nu se crăpase de zi, aşa că nu aveam ce face. N-am avut deloc un somn liniştit pentru cea de-a doua parte a nopţii, cum de altfel nu fusese nici prima dată. O visasem pe Alex… O visasem urât. Păţise ceva, şi nu era bine.
Mi-am dat părul de pe faţă, am luat grăbit telefonul şi am sunat-o.
- Alex, trebuie să ne vedem! Neaparat! am spus eu aproape isteric, fără vreun salut ori altceva.
- Dar… ce dracu ai?! E 9. De ce nu mă laşi să dorm? veni răspunsul din partea ei. Vorbea încet şi se vedea că acum se trezise.
- Oh… te-am trezit… îmi pare rău. Dar Alex, trebuie să ne vedem! Cât de repede se poate.
- Ce?! Ce-ai păţit? Spune-mi!
- Nu am nimic. Mă îngrijorez că tu ai…
- Peste maxim juma’ de oră eşti la mine, clar?
I-am închis telefonul şi după cum îmi spusese, în jumătate de oră eram la ea. Urcasem scările în grabă şi i-am bătut la uşă gâfâind.
- Ce e cu tine? a întrebat ea speriată, trăgându-mă în casă.
- Alex! Eşti bine! am spus eu şi am îmbrăţişat-o.
- Da, sunt. Adică… de ce nu aş fi?
- Am avut un vis ciudat. Adică doua, dar unul cu tine… am crezut că ţi s-a întâmplat ceva…
- Oh, draci. N-am nimic…
Mă simţeam uşurat să aud asta. Îmi luase o piatră de pe inimă. Una din multele care erau acolo…
După ce a făcut două căni cu cacao, a venit în camera ei în care eu stăteam deja şi o admiram. Avea o camera tare frumoasă şi îmi promisese că mă va ajuta şi pe mine să o fac. Avea un perete în dungi, pe care avea multe rame foto cu poze cu noi. Îmi umplea sufletul de bucurie să văd ramele alea… Tot acolo, avea un pat drăguţ, care era aproape ca al meu, într-un colţ al camerei. Lângă pat avea o măsuţă pe care stătea aruncată o carte care părea destul de veche, telefonul şi ochelarii ei cu rame negre. Biroul era pe peretele opus iar pe el avea laptop-ul şi nişte agende.
Peretele cu uşa era plin de desenele ei şi de urmele mâinilor noastre. În spatele uşii era fotoliul pe care ştia că mă găseşte mereu când sunt la ea şi cel pe care stătea şi ea deobicei. Erau micuţe şi drăguţe şi foarte confortabile. A intrat în cameră cu cele două căni. Mi-a oferit una şi s-a aşezat pe covorul ei colorat şi pufos.
- De ce nu stai pe fotoliu?
- Stau bine aici şi îţi pot vedea toate mişcările, zise ea râzând.
Am zâmbit şi am luat o gură de cacao.
- Deci, spune-mi…
- Ăh… nici măcar nu ştiu ce naiba să îţi zic…
- Spune-mi cum ai visat-o pe Iulia, că ştiu c-ai visat-o. Eu nu sunt atât de importantă.
- Ba eşti!
- Doar spune-mi.
- Aceaşi chestie… i-am explicat iar, ca şi în celelalte trei vise: Toţi iubim ... dar totuşi fiecare o defineşte şi simte în felul său. E doar acel sentiment plăcut de afecţiune, a cărui limite merg până la egoism? E doar acel zâmbet, ce dispare odată cu prima rană primită? E doar acel " şi eu ", rostit la auzul cuvintelor " Te iubesc ", mai mult din obişnuinţă? Nu. Dragostea e doar ea şi atât. E sentimentul ce nu are limite. E zâmbetul ce nu poate fi stins; e fericirea ce învinge orice obstacol, fără a dispărea. Mult timp am crezut că o simt, dar... Acum da ! Iubesc. Tu eşti cea care m-a făcut să simt ce înseamnă cu adevărat a iubi. Doar cu tine am păşit dincolo de graniţa visurilor, pe care ţi le-am aşternut la picioare cândva. Alături de tine mi-am şters lacrimile, m-am ridicat şi am simţit că pot merge mai departe. Întotdeauna te-am iubit şi te iubesc, Iulia !
- Ştii… dacă stai să te gândeşti, iubirea nu e chiar aşa… de fapt, ea nu prea există. Rar mai sunt persoane care să o descopere.
Mi-a spus asta fără vreo părere de rău. Mi-a spus-o sincer, fără să se oprescă, fără să pot observa că vocea ei trădează vreo altă emoţie… şi avea atâta dreptate... Mă minţeam oare când îmi ziceam că ea mă iubeşte?
- Dar…
- Omule, nu vreau să te schimb. Vreau doar să te luminez ! spuse ea calmă.
Probabil dacă ne-am fi certat, ar fi ţipat la mine şi mi-ar fi reproşat atâtea. Dar era calmă… atât de calmă ! Am oftat adânc şi nu am mai spus nimic.
- Sunt singură acasă. Aprinde-ţi o ţigară, zise ea, aruncându-mi un pachet plin.
- De ce ai ţigări? Te-ai apucat de fumat?
- E desfăcut, mă?
- Nu…
- Nu ! Normal că nu m-am apucat. Nici nu am de gând, spuse ea, şi-mi aruncă o privire răutăcioasă.
Am luat o ţigară subţire între degetele mele doar ceva mai groase, şi am aprins-o. Fumul se răspândea în încăpere şi mirosul de tutun inunda totul în jur.
Alex tuşi grav iar eu m-am speriat. Ştiam că nu prea suporta fumul, dar dacă mi le dăduse… nu mă prea puteam abţine. Ba da, puteam. Nici nu ştiu de ce nu am făcut-o.
* * *
Alex stătea în pat cu picioarele ei albe pe peretele rece. Nu schimbaserăm prea multe cuvinte chiar dacă eram aproape unul de celălalt. Eu stăteam întins pe covorul ei gros şi pufos cu o jucărie sub cap.
- Alex, care-i faza cu dragostea, până la urmă? am întrebat eu gânditor, uitându-mă în gol.
Micuţa mea se dădu jos din pat şi se aşeză lângă mine, întinzându-se şi punându-şi mâinine sub cap.
Va continua.
- M-ai iubit vreodata?
- Ce e iubirea defapt?
Ii raspundeam printr-o alta intrebare? Am continuat...
- Toti iubim ... dar totusi fiecare o defineste si simte in felul sau. E doar acel sentiment placut de afectiune, a carui limite merg pana la egoism? E doar acel zambet, ce dispare odata cu prima rana primita? E doar acel " Si eu ", rostit la auzul cuvintelor " Te iubesc ", mai mult din obisnuinta? Nu. Dragostea e doar ea si atat. E sentimentul ce nu are limite. E zambetul ce nu poate fi stins; e fericirea ce invinge orice obstacol, fara a disparea. Mult timp am crezut ca o simt, dar... Acum da ! Iubesc. Tu esti cea care m-a facut sa simt ce inseamna cu adevarat a iubi. Doar cu tine am pasit dincolo de granita visurilor, pe care ti le-am asternut la picioare candva. Alaturi de tine mi-am sters lacrimile, m-am ridicat si am simtit ca pot merge mai departe. Intotdeauna te-am iubit si te iubesc, Iulia !
- Atunci de ce-mi faci toate acestea?
.....................................................
Am tacut. Ce-i puteam spune? Ce drept aveam sa o judec, daca nu mi-ar fi crezut cuvintele? Cum m-ar fi putut intelege, cand nici eu nu ma mai intelegeam? Ce ar trebui sa inteleaga, atata timp cat nu aveam nici o explicatie... ? Era usor pentru mine. Era usor caci stiam ce simt; insa era mult prea greu de exprimat in cuvinte si ... poate ca nu ar fi avut nici o logica.
Am deschis brusc ochii. Era intuneric ... si avusesem acelasi vis pentru a 3-a oara ! Ma urmareau aceste doua intrebari ale Iuliei. Constiinta mea zacea la pamant, lasata prada remuscarilor.
Va continua.
Doar un om... Un om ce invata gresind.
Mi-am aprins o alta tigara. Priveam fumul ce se inalta incet, spulberandu-se in aer.
Nu stiu de ce o mint. Defapt, de ce am inceput sa o fac si de ce continui. E prea tarziu...? Niciodata nu e prea tarziu, dar ... ce s-ar intampla? Ce s-ar intampla cu mine, cu ea, cu noi? E prea mult deja. As pierdeo? Nu... poate ca nu; nu e asta. E durerea ei, sunt ranile ce i le-am provocat deja. De ce nu ma gandesc la timp? Cine sunt eu? Nu stiu... Nu mai stiu nimic. Am obosit; sunt obosit de propia povara ce mi-am incarcat-o-n spate si pe care continui sa o port. Nu pot sa-i strivesc sufletul sub greutatea ei, nici daca as merge inainte pana ce l-as strivi pe al meu. Asta e iubire? Daca era, ma gandeam la timp... Inainte de a-mi ingreuna constiinta, gresindu-i. Imi vine sa strig, sa urlu ... nu ma mai pot ascunde. Ma doare? Nu indeajuns, nu cat ar dureao pe ea. Atunci tac si suport, e vina mea !
Ma macinau aceleasi ganduri, aceleasi remuscari, iar si iar... Da ! O iubeam pe Iulia ... o iubeam enorm, desi imi era rusine sa-mi mai spun si mie insumni acest lucru. Imi era rusine cu mine si cu dragostea mea. Ea nu ar intelege. Ea nu stie ... nu stie atat de multe si e doar vina mea. Poate ar fi inteles, daca as fi stiut sa-i vorbesc la momentul potrivit ... nu acum, despre Alex. Era singura mea prietena. Nu am putut rupe totul; nu merita aceasta ... de ce as fi facuto? Nici nu stiu de ce mi-a cerut Iulia acest lucru, daca mi-a cerut-o defapt... Dar singurul care a gresit aici, am fost eu. Ar fi trebuit sa-i explic. Continuand sa tinem legatura in ascuns, facusem cea mai mare greseala.
De ce ma ascund? Acum, poate pentru ca e prea tarziu; atunci, nu as fi avut de ce. Mi-am spus de atatea ori: daca as incerca ... ce i-as raspunde la toate intrebarile? Ce explicatii as avea...? As avea doar rusinea, regretele si vina. Durerea ce m-ar apasa, durerea ce i-am provocato.
Exageram? Ma purtam de parca comisesem o crima. Poate ca ar fi fost o crima pentru inima Iuliei. O raneam si pe Alex. Ma rugase sa-i spun de nenumarate ori. Am acuzato ca nu poate intelege si ca nu-i pasa. Dar mie nu-mi pasa defapt, decat de Iulia in acest caz. Sau mai bine spus, ce mai puteam salva din ea. Ma ingropasem deja prea adanc, transformand un nimic intr-o viitoare drama.
Va continua.
Inca mai plang soptind acelasi nume,
Traind departe de realitate si desprins de lume;
Te-am regasit cu ani in urma, intr-o simpla melodie,
Azi ratacesc pe strada mult prea goala si pustie...
Alerg spre tine agatandu-ma de umbre,
Te caut in nimicurile zilei sumbre;
Pe chipurile reci ... mult prea straine,
Sperand sa pot zari lumina ce-am gasito-n tine.
Si iar ma mint cu vorbe inselatoare,
Transform iluzii dulci in scrum, caci faptele sunt prea amare;
Poate ca am picat in agonie,
Arzand prea multe vise ce-mi stau marturie.
Ma mint pentru ca asa imi e mai bine,
Gustand detalii neinsemnate, ce sunt totul pentru mine;
Ma vezi pasind prin noaptea-ntunecata?
Te caut ... macinat de o dorinta disperata.
Nu... Tu nu-mi poti auzi soaptele prin care te chem, desi le transform in strigate innecate in lacrimi. Desi ti le marturisesc prin cuvinte atat de des, continui sa ignori gandurile ce-mi alearga spre tine. Aud ce-mi spui, dar nu e ceea ce vreau sa aud. De ce ma ignori... ? Iubirea ta e asemenea unui ocean in mijlocului furtunii; un ocean plin de valuri ce ma izbesc de tarm, atunci cand credeam ca reusesc sa inaintez. E ca o vreme inselatoare, ce-mi spulbera universul; ce ma ridica cand pic, pentru a ma arunca apoi iarasi la pamant.
Am ingropat alaturi de tine, orice urma de ratiune. Mi-ai rasturnat fiecare teorie in parte, invatandu-ma propiile tale jocuri si reguli.
Ma iubesti? Cred, sau doar vreau sa o fac... Am incercat sa inteleg iubirea ta; am incercat sa inteleg ... dar nu pot ignora ce simt.
Iti mai lipsesc? Poate... Dar nu e acel dor mistuitor a carui voce striga; a carui foc iti arde fiecare lacrima ... secandu-ti ochii. A carui sfasiere dureroasa iti asterne-n suflet doar un gol... Un gol ce suspina chemand doar un nume; tanjind dupa fiecare clipa si cuvant ce-l poate umple.
Sunt lacrima pe care o indepartezi ... atunci cand aluneca usor, umezindu-ti obrazul. Ma vei regasi in vorbele pe care le-ai lasat sa treaca neobservate, evitand sa le auzi. Glasul ce si-a dorit a pasi spre inima ta, insa nu ti-ai dorit sa-l asculti.