Până acum!, spun hotărât, așezat pe câteva pietre care semănate alături formează un tărâm drag și rădăcinile unui dialog purtat în urmă cu un an. Pe buze-mi ard cuvinte ce se cer mărturisite.
Aici pot să-ți spun, știind că nu vei întreba. Mințile mi le-am pierdut într-o poveste neobișnuită - una ce a reușit să mă urmărească. Te-am schițat până în cele mai mici amănunte. Și-atunci când te-am găsit, am înțeles că lucrarea propriilor gânduri nu mi-a stat împotrivă. Îmi place să cred c-am făcut un pact ce poartă conotația unei enigme care se transformă alteori într-o nebunie precară.
Mă răsucesc și fac alți câțiva pași pe cărarea pietruită...
Aș vrea să poposim cândva aici, alături, sub mărul ce-și revarsă aproape impunător florile în soarele de aprilie. De-ai ști că nu mă pot ține departe de tine. Orb aparent și nebun în taină, îmi propulsez existența depășit de realitate, doar pentru a-mi cerne libertatea sub trăiri nesupuse de timp. Căci din vremea-n care te căutam am știut că mi-ar fi îndeajuns să fii și să fiu.
Îmi îndrept privirea către mucul de țigară rămas inert în scrumieră. Socot că trebuie să-mi reevaluez povestea pe care am lăsat-o de izbeliște și n-am trăit-o altfel decât pe cântecul gândurilor de nenumărate ori. Socot că vreau fiecare dorință pe care o respir, că nicicând n-am fost mai aproape de stropii reci ce cad peste zi și de cerul ce se încalecă cu norii peste lume. Ascult respirația cum mi se întretaie, e o tăcere plină de zbucium în care sufletul se luptă să-și ocupe tronul. Se luptă pentru fărâma lui de rai... Nu vrea să lase urmele palmelor tale pe un trup imun.
Parcă-mi tot bați în minte astăzi, ca-n multe alte zile în care-mi plec genunchii lăsând soarele să-mi sărute creștetul. Sunt om și am nevoie de tine, căci pământul e prea mare și-mi suflă vântul printre coaste! Păcatul e al meu; nu am curajul să renunț. Ești gata să ne purtăm o eternitate?
Dimineața aceea mirosea a somn, a fum de țigară și a suflete goale. Aș fi vrut să ne acoperim cuvintele cu tăceri și să ne trăim cât ne este dor. Să-mi revărs sufletul pe pielea doritoare de glorie naivă, să presar pe ea amănuntele bizare ale gesturilor și să-mi asculți mâinile cum zboară. În ele stau cuminți - fără nume și fără chipuri - șoaptele trupurilor, dincolo de logica schiloadă a paradoxului existențial și de astenia meditativă a echilibrului.
Necunoscutul plecase departe - la fel și eu de mine. De parcă abia așteptase să tac ca să-și poată ține el discursurile... Și aș fi vrut să mă uit la tine de parcă n-aș fi fost acolo. Și aș fi vrut să te uiți la mine de parcă ai ști că timpul este numai o cicatrice ce prinde rădăcini temporare și otrăvește tot ceea ce nu moare. De parcă ai ști că lumea se tăvălește în osteneala trecătoare a lui, păcălita de îmbrățișările hipnotice ale nimicului. Aș fi vrut să ne lăsăm purtați de povestea unui timp fără noi. Să nu ne mai simțim stingheri sub revelația expresiilor ce le purtăm. Să colecționăm frumosul, așa cum vine, aproape inevitabil și, poate că, puțin efemer. Dar cu o certitudine lipsită de constrângerea carnală, desculță pe scena din noi și fără grija de a fugi. Un joc de-a ceea ce suntem în adevărul mințit de-o viață.
Am scris:
Sunt ca și o sală goală. Pentru cine joc roluri? Pe cine vreau să mint cu adevăruri schiloade?
A fost începutul unei șoapte ce a urlat în mine. Și de atunci are chip. Doar aripile oarbe îmi pot povesti ce n-am știut să văd. Și am scris:
În imaturitatea subtil conjugată la un scandalos egoism, am fugit de îmblânzirea timpului, administrându-mi intravenos o furtună, socialmente irațională. Și-ntr-o singurătate nemăsurabilă, m-am ajutat să găsesc pretexte lascive. Toate lucrurile firești migrau către inimaginabil. Așa am început să trăiesc nicăieri. De restul poveștii, am cumpărat vise.
Îmi este sufletul vinovat de neputința de a trăi cu ușile deschise. Și am scris:
Sunt gol sau nebun, oare? Pentr că, astăzi, uit de sicriul capriciului înnăscut. Nu fac ceea ce am spus, fac ceea ce am vrut să spun. În spasmele regretelor, îmi urlă tăcerea. Și-mi este iubire. De tine, suflet fragil, ce poartă un zâmbet salvat de maturitatea trăită într-un decor șubred, ce încă poartă-n ochi povești dintr-un poem nescris.
Zâmbesc amar. Precum un orb ce se-ntâlnește cu el însuși. Și iarăși, am scris:
Din prea iubire de sine am trăit la întâmplare. Mi-am pierdut răbdarea în cămașa de forță ce-mi precede incurabil nebunia! Mă lepăd de cuvintele ce-mi atârnă-n colțul buzelor, eliberez veșnicia îngrămădită la periferia oaselor mele! Și de restul viselor, cumpăr povestea.
Dincolo de freamătul unor clipe îngălbenite de timp şi aruncate-n tăcerea lui, în absurda noastră încercare de a ne înstrăina, devenim stângaci la orice apropiere pentru ca, mai apoi, să ne căutăm iarăşi cu voci febrile. Ne deteriorăm în tot ce-i banal, ne redefinim şi renaştem precum doi anonimi ce se îndepărtează-n îmbrăţişări. Şi tot ce ne spunem, ne spunem atunci când nu ne vorbim.
De-ai şti că, ţi-am strigat numele în cele patru zări doar pentru a-ţi mulţumi că exişti...
De-ai şti că, atingerile precare ascund cel mai intim tremur al fiinţelor noastre, păstrând ecoul între cuvinte simple şi trăiri - esenţa şi eternitatea clipei...
De-ai şti tu că, dincolo de graniţa unei separări vremelnice, departe de hotarul vieţii, am înţeles că te trăiesc. Cu admiraţie şi groază, între vulgaritate şi sublim, cu entuziasm copilăresc şi satisfacţie morbidă - te trăiesc pătimaş, condiţionat de nevoia de a te cunoaşte.
Şi de-ai şti tu cât aş vrea, uneori, să mă descalţ până la naivitate şi să te las să mă vezi aşa cum sunt... Căci numai căldura sufletelor noastre ar putea cuprinde surâsul blând al veşniciei. Şi l-am întinde spre marginile lumii.
Ştiam că va veni, din cauze total necunoscute. A fost ca şi o răsfrângere ce-mi încântase cursul lent şi costisitor al anilor amorţiţi de aşteptare, învechiţi încă de la naştere şi temători. A fost precum răcoarea şi mirosul dulce al serii. Tot aşa erau şi ochii ei - ca un amurg de vară târzie. Privirea arzătoare, aţintind unghiuri precise într-un amestec de surprindere şi hotărâre captivantă, de parcă cuprindeau complexitatea fiecărei clipe în strălucirea lor. Chipul, la fel de tulburător, sub conturul fin şi neregulat al trăsăturilor ce ii îndulceau austeritatea aşezată adesea pe el. Şi astfel, sub foşnetul unui curs impunător, a început să-mi urce pe braţe. Am purtat-o cu mine mereu... Şi-n spaţiul unei clipe, mi-am îngăduit a-i iubi fiinţa.
În acea vreme, îi alintam obrajii sub zorii fiecărei dimineţi ce se furişa prin geamul întredeschis. În acea vreme, strângea un surâs în colţul gurii, cuibărindu-şi sufletul în jurul gâtului meu. Dormea pe o margine de pat, cu faţa spre fereastră, în timp ce-i mângâiam visele şi ascundeam goliciunea vreunei lacrimi ce-mi atârna sfioasă sub pleoape. În acea vreme, înnopta în palmele mele, odihnindu-şi dorul ce-i cuprindea trupul. Uitasem cât am aşteptat-o. M-am trezit auzindu-i paşii ce călcau apăsat. Mi s-a aşezat pe genunchi fără să o strig, în timp ce-mi asculta gândurile cum se sparg în câteva vorbe pe vârful buzelor. Venise să-i dăruiesc dragostea mea. Şi mi-am îngăduit a o iubi.
În acea vreme, umblam desculţ să îi simt urmele. Azi locuiesc într-un colţ mai îndepărtat. Tabloul, însă, aparţine aceloraşi timpuri, iar eu mi-am îngăduit şi azi să o iubesc.
 |
| 9 ianuarie 2014 |
M-am strecurat atât de aproape, încât îmi era teamă c-ai putea să-mi auzi bătăile inimii. Mi se părea perfect să-ţi şoptesc, să înmulţesc clipele şi să le las să cadă peste noi - apăsat, cald, şovăielnic şi stângaci -, clipele acelea hoinare, cerşite, ce străluceau! Şi-ncet, dar adânc şi flămând totodată, fremătam primindu-ţi glasul, aidoma unui cerşetor care doar... cere! Dincolo de toată tăcerea, distingeam un tipar vechi din care mă hrăneam ca odinioară fără ca tu să desluşeşti misterul, ştiind că eşti acolo şi sperând că, dacă adun ceasurile, vei fi cu un pas mai aproape de mine. Am sfidat timpul sub un număr pregnant - 16:13 pm.
